În anul 2021, Maria Orban își publica romanul de debut la Editura Nemira, intitulat „Oameni mari”, carte care a fost nominalizată la Premiile Sofia Nădejde pentru literatură scrisă de femei și a reprezentat alegerea României la Festivalul Premier Roman de Chambery, în 2022, în Franța. O narațiune proaspătă, realistă despre (pseudo)ritualul despărțirii unui cuplu în zilele noastre, despre fragilitatea noastră în momentele de criză, povestea Rucsandrei, profesoara nonconformistă de limba română care își asumă divorțul, este o expresie plauzibilă și umană despre dilemele contemporane. Alternând imagini ale femininului: cel supus patriarhal, învins de circumstanțe cu prețul unei stabilități amare și călduțe, respectiv cel curajos și totuși fragil, dispus să asume suferința unui nou început, Maria Orban contura din umbră și o relație problematică între două figuri din generații diferite, cu alegeri de viață diferite, surprinse în orizonturi, cum altfel, decât mereu imperfecte.

În cel de-al doilea roman, Maria Orban se focalizează mai precis pe explorarea felului în care rolurile și identitățile feminine se leagă și se ciocnesc inevitabil, cuprinse de umbrela bio-socială a familiei. „Toată dragostea dintr-o fotografie arsă. Cine suntem după ce rămânem singuri?” este un volum care mi-a amintit pe de o parte de evocarea figurii materne a Laurei Ionescu („Nu te găsesc pe nicăieri”), dar și de romanul semnat de Olga Tokarczuk, „Ultimele povestiri”, o construcție în care autoarea poloneză așază trei generații feminine în planuri mai mult sau mai puțin paralele.

Spre deosebire de povestea Laurei Ionescu, mai caldă și mai nostalgică, Maria Orban preferă o abordare mai viscerală, o dezvoltare narativă care pleacă dintr-un moment de criză și care culminează, în doar 100 de pagini, cu un final deschis. Spre deosebire de romanul suprapus, aparent eterogen alOlgăi Tokarczuk, în care personaje feminine ale aceleiași familii se întâlnesc mai degrabă prin confruntarea cu întrebări existențiale comune, în narațiunea prozatoarei din Brașov, femeile sunt mai puternic conectate una de cealaltă, prin legătura de sânge, de gen și de rol. În fond, așa cum declara chiar autoarea, ea este preocupată de tema identității feminine fluide și de felul în care ea se construiește și se deconstruiește în raport cu celălalt.

Tocmai o asemenea explorare a construcției și deconstrucției femininului, a ipostazierii lui în puncte de transformare și de oglindire reușește Maria Orban într-o desfășurare destul de compactă, greu de pus în scenă într-un roman de mici dimensiuni.

Narațiunea are trei părți și se desfășoară pe parcursul a trei săptămâni. Autoarea se folosește de un moment critic într-o familie, boala mamei protagonistei pentru a urmări apoi cum acest incident impactează și provoacă reconsiderări serioase privitoare la viața și identitatea celor pe care urmează să îi lase în urmă. Povestea este spusă din perspectiva Elenei sau, așa cum e alintată de mică, Leia. La fel ca protagonista din „Oameni mari”, și Leia pare să crească într-o familie relativ disfuncțională în care tatăl are porniri violente și mama, doamna Oprea, baleiază între protecție și critică. În episodicele amintiri pe care le evocă Elena, descoperim deja sâmburii ambivalenței: mama e mama, figura în jurul căreia gravitează universul (vrăjitoarea locului sau îmblânzitoarea), dar este și figura căreia nu-i poate ierta, mai târziu: autoritatea, aroganța, bănuielile, criticile, disprețul și egoismul.

Ajunsă la rândul ei mamă, Elena se găsește într-o ipostază similar de ambivalentă cu propria sa fiică, Ioana, adolescenta pe care o simte că face pasul spre pragul de independență, spre crearea unei intimități particulare cu un partener și de care se simte parțial înstrăinată. Accentul discrepant al rolurilor diferite pe care le instanțiază, cel de fiică și de mamă sunt accentuate cu atât mai mult de momentul critic al propriului părinte bolnav care se află într-o postură mai vulnerabilă ca oricând. Răsturnările de etapă biografică aduc cu sine o potențială confuzie identitară: personajul îngrijit, Ioana se emancipează, se îndepărtează, personajul îngrijitor prin natura rolului, doamna Oprea, este în deplină nevoie de îngrijire. Nu în ultimul rând, Elena, cea care a fost destinatarul grijii materne și care este, un păstrător al grijii în prezent pentru fiica se găsește într-o situație de întorsătură: mama o înlocuiește pe fiică în ceea ce privește nevoia de asistență.

În timp ce așteaptă vești de la spital, acolo unde situația doamnei Oprea traversează un parcurs imprevizibil (căci boala care a impus internarea pare să se complice), Leia trăiește frământarea anticipației unui moment inevitabil, de bilanț, în care trecutul se distilează amestecat, cu bune și rele, iar viitorul se proiectează incert. Dificultatea asumării ipostazelor, precipitată de momentul critic, devine tot mai vizibilă: Elena nu mai știe în ce rol să intre, cel de mamă, de fiică sau de iubită. Cele trei coordonate o solicită constant, alternativ, iar coerența identitară pare să se fractureze.

Pentru Leia este greu să se regăsească, acum când urmează să piardă triple relații consacrate: cea cu mama, cea cu fiica, cea cu partenerul. Dar este ea mai mult de atât? Ce mai rămâne dintr-o femeie dincolo de rolurile pe care și le asumă, atunci când ele ajung la o formă de final? Romanul Mariei Orban pare să se construiască în jurul acestei întrebări, a negocierii dintre rolurile actualizate și identitatea feminină. Iar răspunsul pare să fie interesant: rolurile sunt de fapt rescrise și interiorizate, rămân indisolubil legate și se coagulează în forma unei amprente personale chiar dacă ordinea rezultată pare să îmbrace caracterul unui puzzle dureros, din fragmente vii și nu toate la fel de potrivite la îmbinare.

Un roman reflexiv, un roman concentrat, „Toată dragostea dintr-o fotografie arsă. Cine suntem după ce rămânem singuri?” este o scurtă, dar convingătoare privire asupra confruntării cu singurătatea, cu autoactualizarea de sine pe harta rolurilor în continuă dinamică, o carte cu un reper traumatic și salvator, totodată, acela de a păstra inevitabil calitatea de fiu sau de fiică a părinților pe care i-am avut.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.