După volumul „Toți cei din familia mea au ucis pe cineva”, Benjamin Stevenson revine cu un nou mistery metanarativ, tradus și publicat în limba română de Editura Trei, intitulat: „Toți cei din acest tren sunt suspecți”. Deși nu am citit primul roman semnat de Stevenson, m-am lăsat total capturat de cel de-al doilea. Chiar dacă ele împărtășesc același protagonist care relatează o poveste la persoana I și, chiar dacă există unele referințe către primul roman, ca un veritabil și discret autor de policier, Stevenson nu livrează spoilers și nici fracturi de înțelegere pentru cei care nu au parcurs primul roman.

Ceea ce este particular și provocator în poveștile lui Stevenson este că autorul oferă mai mult decât un mistery obișnuit de tipul: cine a comis crima? La fel ca Woody Allen în filmele sale, Stevenson ne plasează deopotrivă într-un spațiu narativ și unul metanarativ, spărgând cel de-al patrulea zid și invitându-ne să fim martori la procesul scrierii cărții. Ca să înțelegeți premisa, vorbim de o ficțiune polițistă cu un autor de cărți polițiste care e surprins în mijlocul unei situații din care se poate naște un alt roman polițist. Cu alte cuvinte, avem o poveste cu o crimă al cărei potențial narativ este valorificat în interiorul narațiunii.

Așadar avem de-a face cu două planuri: unul factic, al situației narative criminale și unul metanarativ, în care protagonistul ne recrutează ca participanți, amintindu-ne constant de faptul că suntem în mijlocul unui mistery și de ingredientele pe care le folosește pentru a-l construi și a-l rezolva. Într-un fel, Stevenson ridică ștacheta și complică însăși desfășurarea narațiunii și credibilitatea naratorului prin introducerea acestui spațiu în care ni se anticipează și ni se prezintă felul în care se scrie cartea. În fond, Stevenson încalcă intenționat câteva reguli elaborate de S.S.van Dine care ofereau repere încă din anii ‘20, celor care vor să scrie romane polițiste.

„Toți cei din acest tren sunt suspecți” e o poveste contemporană care trimite o referință omagiu celebrei narațiuni semnate de Agatha Christie: „Crima din Orient Express”. Ernest Cunningham, Lisa Fulton, SF Majors, Alan Royce Wolfgang și Henry McTavish sunt toți autori de romane polițiste invitați să participe la un festival de literatură de profil care se desfășoară timp de câteva zile într-un spațiu inedit: chiar în trenul care traversează Australia de la nord la sud, în condiții de lux. Cunningham, din perspectiva căruia se relatează narațiunea, tocmai a câștigat notorietatea după apariția romanului anterior (elaborat tot în urma unei crime la care a fost martor). Alături de el stau Royce, un autor cu experiență în criminalistică, SF Majors, autoare de thrillere legale captivante, Wolfgang, un autor care detestă ficțiunea comercială, Lisa Fulton, o autoare care a dat lovitura în urmă cu 20 de ani și Henry McTavish, un monstru sacru al literaturii polițiste, aflat încă pe valul carierei, deopotrivă invidiat și admirat de ceilalți. Ernest se află în tren cu partenera lui, iar la festivalul inedit participă și o mulțime de alte personaje, fani înfocați, agenți literari sau aspiranți la succes literar.

Nu după mult timp de la plecarea trenului din gară orgoliile se ciocnesc în jurul lui Henry McTavish figura arogantă care tensionează rapid relațiile cu cei din jur. După câteva apariții, după câteva interacțiuni între autori, agenți literari și cei prezenți în tren la festival, într-o situație publică, pe deplin la lumina zilei, Henry McTavish cade mort, iar de aici începe o încurcătură elaborată. Autorii de romane se transformă imediat în detectivi, suspicionând o crimă la bordul trenului și încep să se ancheteze reciproc. Nimeni nu poate lipsi din lista de suspecți, atâta timp cât se pot construi tot atâtea scenarii, din tot atâtea perspective, care mai de care mai convingătoare.

Într-o manieră oarecum ironică, mai mulți autori de ficțiune polițistă înseamnă, pe de o parte, o cale mai rapidă de a ajunge la un deznodământ explicativ (mai multe minți gândesc mai bine decât una singură), în același timp această reuniune implică și un soi de competiție a talentelor al cărei premiu cinic ar putea fi scrierea a unui nou roman care să dea lovitura. Deși colaborează inițial, tocmai pentru a facilita găsirea unui răspuns (în fond, toată lumea se simte în pericol în trenul care traversează deșertul australian), scriitorii reuniți ajung să devină suspicioși unul față de celălalt și să se incrimineze reciproc, pe măsură ce tot mai multe detalii ies la iveală care îi leagă direct sau indirect pe cei prezenți de marele scriitor de blockbustere decedat. Legături din tinerețe, interese ale agenților literari, scenarii de marketing, furturi de idei, resentimente după umilire publică, răzbunări planificate, toate ar putea fi antrenate ca piste explicative.

Și totuși, a fost Henry McTavish asasinat? Sau a fost o moarte accidentală? Apariția unui alt cadavru complică însă lucrurile mai departe, confirmând suspiciunea de crimă inițială. Nimic nu este însă sigur, toți au și motive, dar toți au și alibiuri. Va fi de folos intervenția poliției care nu vrea să se complice cu toate scenariile detectiviste ale autorilor din tren?

Pe al doilea plan, Stevenson construiește atent dimensiunea metanarativă. Însăși credibilitatea lui Ernest e pusă în discuție, ținând cont de faptul că e un autor care și-a scris romanul după ce a fost martor la o crimă. Ar avea el nevoie de o altă crimă pentru a da din nou lovitura și ar fi dispus să o comită chiar el? Sau are doar o perspectivă îngustă, aproape paranoică, care îl predispune să caute legături acolo unde pot fi doar coincidențe? Stevenson reintroduce relaxat, periodic în roman elemente de metanarațiune și ne amintește felul în care încearcă să respecte și, în același timp să încalce regulile scrierii unui mistery: pornind de la numărul de cuvinte dedicat momentelor narative, la numărul de citări ale numelor personajelor , la liste periodice de suspecți, la fragmentarea perspectivelor pentru a construi piste credibile: avem o perspectivă criminalistă, una psihologică, una legală și chiar una literară. Faptul că nu există o singură minte de detectiv care să recruteze privilegiat cititorul în procesul de deducție, faptul că și celelalte personaje îi dau facil replica lui Cunningham mențin un ritm provocator pentru cititor.

Integrarea perspectivei narative și metanarative fac din romanul lui Benjamin Stevenson o experiență aparte pentru cititori, mai solicitantă decât o poveste fluviu obișnuită, dar și cu suspans la cote duble. Ca un iluzionist care își desfășoară reprezentația dar, în același timp îți prezintă trucurile, Stevenson reușește să ofere o ficțiune care îi va satisface deopotrivă pe fanii de literatură polițistă dar și pe cei care apreciază jocurile literare.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.