Chiar dacă au trecut peste 30 de ani de la acel însângerat decembrie 1989, chiar și după redeschiderea dosarului care incriminează câteva personaje cheie ale FSN (printre care și Ion Iliescu) subiectul Revoluției din 1989 pare să nu fi adus nici sentimentul justiției depline și nici temelia pentru o memorie colectivă, epurată de controverse.

Probabil că un eveniment istoric de asemenea proporții nu poate fi descâlcit nici măcar în jumătate de secol, ținând cont de complexitatea sa factual-condițională dar mai ales de interesele părților implicate în acțiunile de atunci dar și în anchetele ulterioare (nu toate aceste părți au fost preocupate de identificarea adevărului istoric, cât mai degrabă găsirea unei versiuni confortabile care să dilueze responsabilitatea, cu câteva excepții, în variante ce nu mai pot fi trase la răspundere).

S-a întâmplat și în Germania: chiar și după procesul de la Nurnberg și după cel de la Frankfurt, vânătoarea de naziști a continuat și procese ale vinovaților au avut loc chiar și în anii `80. Sunt crime pentru care nu ar trebui să existe termene de prescripție, sunt crime și evenimente care ar trebui să își actualizeze ecoul în generațiile viitoare, tocmai pentru ca ele să nu se mai repete, tocmai când victimele lor așază o bază identitară și de memorie pentru o națiune.

În acest sens, cercetarea obsedantei întrebări Cine a tras în noi 16-22? Cine a tras în noi după 22?, chiar și după finalizarea Dosarului Revoluției, rămâne importantă. Așa cum sugerează Andrei Ursu (fiul disidentului Gheorghe Ursu), Roland Thomasson (un cercetător american) și Mădălin Hodor (un istoric român), respectivul dosar expediază injust, pe fondul unei simplificări pregătită, diseminată și cultivată în ani de zile, răspunsul la această întrebare care îi scapă din vedere tocmai pe cei care poate ar mai putea fi și astăzi aduși în fața justiției: membrii aparatului Securității.

Răspunsurile oficiale legate de împușcăturile care au dus la pierderea de numeroase vieți omenești mai ales după 21 decembrie 1989 (deci, după fuga lui Ceaușescu) au fost legate de focul fratricid, pe fondul stării de confuzie orchestrată de cercurile înalte ale FSN, având ca scop legitimarea noii puteri.

Cu toate acestea, autorii aduc dovezi pentru o versiune alternativă, de fapt destul de convingătoare imediat după 1989, diluată și eludată în timp, cu precădere de volumele și mărturiile publicate de o parte a celor direct implicați în evenimentele din decembrie (mulți dintre ei având legătură directă sau indirectă cu Securitatea). Această versiune poate fi sintetizată în câteva idei: la Revoluție s-a tras cu intenția de a ucide oameni nevinovați pentru a crea panică și a atinge scopuri politice, așa zișii teroriști au fost, cel mai probabil, cadre ale Securității care au acționat conform unui plan de luptă pus la punct anterior declanșării evenimentelor (așa zisa lupta de rezistență pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic), cu scopul inițial de a-l readuce pe Ceaușescu la putere și, ulterior, pentru a crea o stare de confuzie care să ofere suficient timp pentru distrugerea dosarelor, schimbarea/ cooptarea/ infiltrarea în noua conducere.

În acest sens, elita Securității care a activat cu fermitate și consecvență încă de la declanșarea evenimentelor la Timișoara evidențiază temeiuri de vinovăție pentru tortură, vătămare fizică și psihică și genocid și ar putea fi trasă la răspundere (anchetele, sentinețele foștilor securiști au fost fie inexistente, fie mult prea blânde și incomplete).

Așa cum sugerează autorii, volumul prezentat este în primul rând un dosar de probe. Autorii reunesc mărturii ale populației, personalului militar, date din dosare/procese, o varietate de documente din arhiva CNSAS pentru a-și susține tezele mai sus menționate. Evenimentele sunt abordate în ordine cronologică, după o prezentare prealabilă a rolului și evoluției Securității în menținerea lui Ceaușescu la putere. În acest sens autorii oferă dovezi plauzibile pentru a sublinia faptul că regimul comunist și-a menținut dominația prin forța de represiune a poliției politice (extrem de loială și prevăzătoare în a susține așa zisul tabu totalitar al unanimității susținerii populației: nu exista opoziție oficială la adresa regimului, ceea ce putea fi socotit drept opoziție era deghizat în infracțiune de drept comun sau în complot străin).

Tocmai pentru că Securitatea era aparatul în care Ceaușescu avea cea mai mare încredere, tocmai pentru că președintele RSR era convins de iminența unui amestec străin în răsturnarea ordinii politice, mai ales după 1968 dar și în anii `80 (fapt care nu e de pus doar pe seama unei stări pur paranoice, ci și pe seama rezultatelor de cercetare dezvăluite printre altele de către Larry Watts, legate de politica externă a statelor socialiste și URSS în raport cu România), Securitatea a pregătit scenarii pentru orice tip de intervenție, inclusiv situația în care România ar fi fost invadată.

Un asemenea scenariu a fost activat în decembrie 1989 în ceea ce autorii numesc contrarevoluția Securității.

Un asemenea scenariu a presupus două tipuri de luptă: una la vedere (așa cum a fost la Timișoara și partial la București, în forma represiunii alături de Armată) și una ascunsă (în eventualitatea înfrângerii/fraternizării Armatei cu forțele revoluționare) în forma unor inițiative de tip gherilă/hărțuire cu scopul de a crea confuzie, frică și panică.

Securitatea a avut așadar un rol esențial în represiune încă de la început (atât în arestarea, persecturarea primilor revoluționari timișoreni cât și în deschiderea focului, cadrele de Securitate fiind infiltrate printre echipele de militari dar acționând și independent, în mașini civile care au tras asupra populației). Și-a continuat acest rol și atunci când revoluția s-a extins în țară, sub forma luptei ascunse care a fost declanșată după același tipar în multe orașe (și asta încă dinainte ca FSN): utilizarea simulatoarelor de foc, diversiunii radioelectronice (multe aparate de zbor neidentificate au fost semnalate pe radare) și mai ales utilizarea echipelor mici și bine pregătite în a susține foc nocturn letal cu arme avansate.

Tiparul scenariului, așa cum este documentat prin mărturii de către autori este izbitor de asemănător în orașele mari dar și în cele mici: începe să se tragă noaptea, din poziții schimbătoare, asupra populației și armatei, cu arme și muniție de calibru care nu existau decât în dotarea Securității.

Autorii dedică spații largi evaluării ipotezelor alternative care au susținut ulterior tezele oficiale după 1989: teza complotului străin (prin agenți prezenți la Timișoara) și a loviturii de stat militare cu contribuția unor agenți filo-sovietici (precum generalul Militaru), precum și teza focului fratricid care nu doar că nu explică pe deplin tiparul de răspuns bine sincronizat în atâtea orașe, dar se dovedește aproape absurd sau e complet incompatibil cu cronologia evenimentelor.

Printre cele mai interesante analize care pun la îndoială serios ipoteza focului fratricid sunt cele care vizează împușcarea militarilor la Arad, cazul Tudor Molan de la Brașov, cazul focurilor de la MApN din blocurile vecine (acolo este și locul unde începe să se tragă la București, după fuga dictatorului), cazul Trosca (ofițerul USLA care a condus un efectiv de trupe la MApN, împușcat aparent dintr-o confuzie orchestrată intenționat de generalul Militaru), focul executat la Televiziune (din casele din apropiere care erau case conspirative ale Securității), posibilele semnale codate pentru declanșarea luptei ascunse (sub forma unui articol publicat în Scânteia Tineretului, dedicate unor recomandări pentru cei aflați la mare și la plajă în mijlocul lunii decembrie).

Așadar, Securitatea a avut motive (detestată de populație de decenii întregi, cu acces la privilegiile puse la dispoziție de regim, loială cuplului Ceaușescu cu care se afla într-o relație simbiotică), a avut antrenamentul și echipamentul necesar (o listă cu armele aflate în dotare, multe dintre ele cu calibru diferit de cel al Armatei, multe dintre ele având capacități de ochire și tragere noaptea), a avut un plan organizat și coordonat chiar și în zilele ulterioare fugii dictatorului (generalul Iulian Vlad, șeful Securității pare să fi jucat la două capete).

Securitatea nu a depus armele (fapt confirmat mai ales de procesele verbale de predare-primire a armamentului și muniției, unde cifrele sugerează că o parte a puștilor și muniției nu au fost predate) și a continuat o luptă din umbră în urma căreia au murit cei mai mulți oameni în decembrie 1989. Cum au reușit membrii ei să se sustragă justiției? Printr-un ansamblu de mistificări și replieri în cadrul noului regim, conform autorilor care analizează succint felul în care procesele Revoluției au ocolit sau au atins sumar pe cei care posibil să fi fost cei mai activi în lupta din umbră.

Fără îndoială că redeschiderea dosarului Revoluției a fost o initiativă necesară și importantă, ținând cont de maniera superficială și presată de interese ideologico-practice în care a fost instrumentat anterior. Fără îndoială că aducerea în fața justiției a personajelor cheie de la vârful structurilor de conducere asupra cărora au planat mereu dubiii moral-juridice este importantă. Pe de altă parte, a folosi aceste personaje, precum G.V.Voiculescu sau Ion Iliescu pe post de țapi ispășitori este de asemenea riscantă, în lipsa unei ipoteze care să aprofundeze cercetările.

E dificil, într-un volum de 400 de pagini (accesibil și publicului nespecialist) să demontezi fără drept de apel ipoteze legate de implicarea străină (în fond, România era un stat cu marcaj special, atât pentru URSS cât și pentru țările Pactului de la Varșovia de decenii bune) sau de focul fratricid (ținând cont de înarmarea populației și de confuzia în comunicații) în evenimentele din 1989. Volumul semnat de Andrei Ursu, Roland Thomasson și Mădălin Hodor atrage atenția asupra limitelor sau chiar imposibilității ca aceste două ipoteze să explice pe deplin ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989.

În acest sens volumul Trăgători și mistificatori reabilitează temeinic o ipoteză care pare foarte probabilă, ținând cont de contextul socio-politic al României de la acel moment, o ipoteză măcar complementară pentru lacunele explicative ale celorlalte două, în restituirea adevărului istoric și juridic. Mai mult decât atât, această ipoteză ar putea deveni operativă (de fapt, mult mai operative decât celelalte două) în identificarea și pedepsirea vinovaților.

Pentru un demers justițiar autentic, reparator pentru urmașii victimelor și întemeietor pentru memoria colectivă este nevoie însă de mult mai mult, mai ales când, conform autorilor, o parte a mărturiilor și dovezilor puse la dispoziție în acest volum au fost trecute prea ușor cu vederea de către procurori. Fără să se erijeze în rol de anchetatori, cei trei autori oferă însă o reașezare în lumină a argumentelor ca premise pentru realizarea justiției.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea