S-a întâmplat, nu doar o dată, în istoria producţiei de medicamente ca anumite substanţe să suscite iniţial un entuziasm în tratarea unor boli ca mai apoi studiile să scoată la iveală efecte adverse foarte problematice care să conducă la limitarea utilizării lor şi înclinarea balanţei cost-beneficiu în defavoarea respectivului medicament. Unul dintre cele mai cunoscute astfel de cazuri este cel al talidomidei (un medicament cu aplicații în diverse afecţiuni oncologice sau imunologice) care, administrat gravidelor pentru simptomele neplăcute asociate sarcinii, a provocat în a doua jumătate a secolului al XX-lea diverse malformaţii nou-născuților.

Asemenea incidente au rafinat metodologia de cercetare şi standardele de acceptare ale punerii pe piaţă de substanţe prezentate ca medicamente. Totuşi, ceva particular s-a întâmplat cu LSD care încă este considerat un drog, inclus în categoria halucinogenelor sau psihedelicelor. Privit drept una dintre cele mai promiţătoare substanţe cu potenţial de aplicare în multe afecţiuni psihiatrice, dar nu doar acolo, LSD a ajuns în doar câteva decenii să fie clasificat drept o substanţă de abuz interzisă, fără aplicabilitate medicală. Ce e mai surprinzător este că această schimbare a fost rezultatul unor orchestraţii ideologic propagandistice şi nu atât rezultatul unor studii care să ateste riguros periculozitatea sau lipsa de utilitate medicala a derivatului de ergot. În fapt, cercetările care începuseră să devină promiţătoare în ceea ce priveşte efectele cu valoare medicală şi curativă nici nu au mai putut fi finalizate odată cu stigmatizarea LSD-ului.

Cum s-a transformat LSD din copilul vedetă al industriei farmaceutice în copilul problemă care a condus la multiple procese şi condamnări și reputații pătate în doar câţiva ani? Ce s-a pierdut şi ce se poate câştiga mai departe, în contextul actual în care interesul pentru halucinogene a fost resuscitat şi continuitatea cercetărilor întrerupte timp de aproape jumătate de secol a fost reluată? Aflăm despre toate acestea din volumul „Tripped. Germania nazistă, CIA și zorii erei psihedelicelor” semnat de Norman Ohler, tradus şi publicat în limba română la Editura Publica.

După ce în volumul „Blitzed”, Ohler s-a axat pe felul în care au fost utilizate drogurile în perioada regimului nazist, în „Tripped”, păstrând o anumită continuitate temporală, Ohler urmăreşte ce s-a ales de această moştenire în ceea ce priveşte uzul substanţelor cu potenţial psihoactiv în perioada postbelică.

În Berlinul de după cel de Al Doilea Război Mondial, într-o perioadă de sărăcie şi distrugere, fără reglementările unui regim dictatorial, capitala Germaniei era inundată de droguri. În acest context, americanii au căutat să valorifice tot potenţialul lăsat în urmă de regimul lui Hitler: de la conceptele de reglementare şi control (de care, americanii aflaţi în poziţii cheie nu erau străini, deşi traversaseră un eşec după perioada prohibiţiei alcoolului din SUA) şi până la cercetările pe care naziştii le-au desfăşurat în ceea ce priveşte substanţele cu impact asupra creierului. În acest sens, laboratoarele companiei Sandoz din Elveţia obţinuseră deja o direcţie cu mare potenţial, pornind de la un derivat de ergot. Dezvoltat ca un organism parazit al cerealelor, ergotamina a stat la baza elaborării unor medicamente revoluţionare cu uz hemostatic, neurologic și ginecologic, ceea ce a dus la cultivarea cornului secarei în masă (în regiunea Emmental din Elveția, loturi întregi erau folosite pentru a creşte cereale uşor de infestat cu cornul secarei din care se obține ergotamina). Din acest ergot, laboratorul Sandoz a dezvoltat o altă substanţă, LSD, al cărei potenţial deplin a fost descoperit accidental chiar de inventatorul ei Albert Hofmann.

Entuziasmul în raport cu LSD a rămas relativ dormant între 1940 şi 1950, deşi Ohler evocă maniera întortocheată şi gri din punct de vedere moral în care jucătorii proeminenţi din industrie au jonglat în relaţia cu naziştii şi mai apoi cu americanii. Potenţialul acestei substanţe, coroborat cu descoperirile popularizate de jurnaliştii americani care au încercat psilocibina (o altă substanță psihedelică) în America de Sud au introdus mai apoi mere ale discordiei între Est şi Vest, dar au și impulsionat un interes comercial, științific și social. LSD ajunge în America și devine reper de interes în universitățile americane, dar și în rândul psihoterapeuților psihanaliști. De la cântăreți, scriitori, actori celebri (Ken Kesey, Cary Grant, Allen Ginsberg) și până la oameni obișnuiți, mai ales tineri exponenți ai unei noi generații, LSD își face loc nu doar ca un medicament oarecare, ci ca un deschizător de minți care ar putea facilita idealul păcii și solidarității mondiale. Culminația acestui val de popularitate care nu l-a ocolit nici chiar pe președintele Kennedy a avut loc în momentul în care Timothy Leary, profesor de psihologie la Harvard a dat o comandă imensă, de câteva milioane de dolari, laboratoarelor Sandoz pentru miraculoasa dietilamidă a acidului lisergic. În tot acest timp laboratoarele Sandoz reușesc să obțină artificial și un produs similar psilocibinei și să înceapă pregătirea consacrării halucinogenelor ca medicamente de uz cel puțin psihiatric. Însă tot acest fenomen a atras atenția serviciilor secrete care au remarcat un alt potențial al substanței, acela de armă psihică.

În anii ‘50, în paralel cu celebra cursă a înarmării nucleare, odată cu răcirea relaţiilor dintre est şi vest apare o rivalitate în ceea ce priveşte monopolul şi utilizarea substanţelor cu potenţial de control al minţii. Conform lui Ohler, CIA se temea atât de mult de ceea ce ei numeau mind control gap în raport cu Uniunea Sovietică, încât au luat măsuri rapide și au trecut la explorarea potențialului psihedelicelor în scop militar. Această explorare executată de Sidney Gottlieb și ale sale peste 100 de subproiecte finanțate de CIA au implicat analiza impactului psihedelicelor în ceea ce privește modificarea comportamentelor, influențarea memoriei, a preferințelor sexuale sau pur și simplu pentru testarea agenților sub presiune și este una dintre cele mai interesante părți ale volumului lui Ohler.

Proiectul MKUltra pe care Gottlieb l-a condus e una dintre cele mai perverse inițiative documentate (parțial, căci multe documente au fost distruse) de experimente pe oameni care a presupus mai ales administrarea de LSD fără știrea subiecților, fie că era vorba de agenți sau de persoane neafiliate serviciilor, cu o agendă însă bine precizată. În centrele special înființate, așa numitele safe houses, unde prostituatele recrutate de CIA ademeneau diverse ținte cărora li se administrau psihedelice, s-au petrecut lucruri greu de imaginat. Pe măsură ce războiul din Vietnam a căpătat notorietate și pe măsură ce s-a manifestat fractura între generațiile de americani, substanțele psihoactive precum heroina, cannabisul, dar și LSD-ul în cele din urmă au ajuns vehicule utile de demonizare a categoriilor sociale amenințătoare pentru status quo: persoanele de culoare sau hippies, care puneau în pericol obiective militare și de politică internațională. Strategia lui Richard Nixon, de a declara război total împotriva drogurilor (la care, în mod surprinzător s-ar fi raliat și Elvis Presley în anii ‘70) a fost, o manieră ocolită de a decredibiliza un anume tip de opoziție politică și ideologică. Efectul acestei strategii falimentare care a costat miliarde de dolari și a implicat interzicerea și incriminarea inclusiv a halucinogenelor (care nu generează adicție) s-a întins pe decenii întregi și, în ciuda faptului că cercetările erau încă în plin proces, ele au rămas stagnante până după anii 2000. În prezent, cercetările au fost relansate și există șanse de aprobare a utilizării psihedelicelor în context psihiatric și psihoterapeutic măcar pentru câteva tulburări precum depresia rezistentă, PTSD sau dependențele sau așa cum sugerează Ohler (chiar din proprie experiență), în demențele chiar și avansate.

Povestea lui Norman Ohler este o poveste avertisment despre cum derapajele ideologice pot descuraja inițiative valoroase medical, dar și despre felul în care curiozitatea umană și convingerea în potențialul de ameliorare reușesc să repornească motoarele cercetarii în cele din urmă.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.