Înscrisă în lista emoțiilor universale încă de pe de vremea lui Darwin, uimirea a rămas însă una dintre expresiile umane relativ misterioase. Dacher Keltner, cadru didactic și cercetător la prestigioasa Universitate Berkeley din SUA și-a dedicat cariera studiului amănunțit al acestei emoții, cu rezultate cel puțin interesante, atâta timp cât, în opinia profesorului american, uimirea ar putea fi nu doar o stare pasageră printre altele, ci un element important pentru o viață mai bună, mai împlinită.

„Uimirea”, volum tradus și publicat în limba română la Editura Publica, este o biografie a unei emoții, o poveste deopotrivă științifică, personală și culturală. Așa cum ne amintește autorul, Dacher Keltner, dincolo de procesele biologice și de sensul lor adaptativ, uimirea este de fapt o emoție arhivată în nenumărate forme culturale și o parte importantă a poveștilor individuale prezente în toate populațiile de pe glob.

Așa cum menționăm, uimirea a fost una dintre emoțiile mai puțin studiate, mai ales din cauza limitărilor metodologice și teoretice. Cum putem să o definim? Pare să fie o emoție spectrală, plasată undeva între admirație și groază? Ce îi este ei specific? Dacher Keltner se folosește de unul dintre cele mai ambițioase studii care a inclus exponenți din peste 26 de culturi pentru a sintetiza o definiție și pentru a identifica sursele uimirii. Astfel, uimirea ar putea fi definită drept un sentiment de a te afla în prezența a ceva vast care îți depășește nivelul de înțelegere a lumii la un moment dat. Folosind analiza statistică, dar și jurnalele emoționale personale, profesorul american observă că uimirea este asociată atât cu situații pozitive, dar și cu situații negative (într-o proporție mai mică, e adevărat).

Care este rolul uimirii și de ce am evoluat să trăim o asemenea emoție? Uimirea pare să fie una dintre manifestările esențiale prosociale. Din punct de vedere fiziologic, specific uimirii par să fie o combinație de lacrimi, fiori, vocalize (cea mai frecventă: uau!). Plângem de uimire când suntem martori la acte de împărtășire comună (acte de grijă și expresie umană eroică), atunci când percepem lucrurile vaste care ne unesc într-o comunitate, de pildă la o ceremonie patriotică. Trăim fiori calzi ca un semnal primordial de adunare, de stabilire a unui contact tactil (ceva ce am moștenit de la strămoșii noștri – zbârlitul părului animalelor, îndeosebi ale celor care trăiesc în haite este un asemenea semnal de mobilizare la comun și încălzire reciprocă). Vocalizăm pentru a ne atenționa semenii asupra unor lucruri vaste și importante. Aceste manifestări fiziologice au de fapt o țintă socială, atunci când asamblează experiența uimirii. Iar asta devine și mai convingător atunci când ne uităm la ce se întâmplă în creier, când trăim uimirea: reducerea activității rețelei neuronale DMN (default-mode network) adică rețeaua specifică sinelui. Uimirea facilitează ieșirea din preocuparea de sine, ne face mai puțin sensibili la diferențe, reduce nevoia de independență, control, și facilitează apartenența, deschiderea spre un orizont mai larg în care toți suntem cuprinși și modelați. Mai simplu spus, uimirea ne face mai buni, mai dispuși să ne dedicăm celorlalți și, în mod poate surprinzător, ne sprijină o gândire riguroasă și energizată. Toate aceste observații sunt argumentate de Keltner prin studii mai largi sau mai restrânse pe care autorul le detaliază în volum.

Cât de frecventă este experiența uimirii? Este ea legată de întâmplare, de hazard, de câteva situații de viață excepționale? Keltner ne sugerează că acest fenomen este destul de frecvent, ba chiar dezirabil și capabil să fie cultivat în viața de zi cu zi. Profesorul american identifică nu mai puțin de 8 surse pentru această emoție, pe care le și denumește drept 8 minuni ale vieții. Ele par să fie prezente universal, în foarte multe populații indiferent de nivelul de dezvoltare, de latitudine sau longitudine. Trăim uimirea în contact cu frumusețea morală, atunci când luăm contact cu actele de curaj, bunătate ale altora. Asemenea acte sau povești sunt întâmpinate cu acte de reverență, de la plecăciuni, complimente sau atingeri, iar acestea ajung să impulsioneze acțiuni similare. De asemenea, trăim uimirea în efervescența colectivă: mișcările la unison sunt prezente peste tot în societățile umane, de la ritualuri religioase, sportive sau dans. Mișcarea la unison înseamnă atenție împărtășită, transcendere de sine – până și mersul pe jos într-o urbe mare, sincronizarea aproape automată a oamenilor pe trotuare poate provoca uimire. O altă sursă cunoscută a acestei emoții este, desigur, natura. Suntem ființe biofile, cum ne numea profesorul Edward O. Wilson, ființe care au o relație specială cu tot ceea ce este viu. Natura este un laborator primitiv pentru învățare, un reper esențial pentru supraviețuire, tocmai de aceea priveliștile largi, sunetele, aromele din natură au un efect liniștitor, reduc stresul și ne cresc atenția, trezesc în noi un soi de arhetip cultural, ceea ce în populațiile indigene e identificat azi ca o cunoaștere ecologică tradițională: sentimentul că totul e interconectat și interdependent.

Uimirea e codificată și arhivată în întreaga noastră istorie culturală. Muzica este un depozitar aparte al uimirii și intră în viața noastră din primele săptămâni: nu întâmplător ritualul cântecului de leagăn, atunci când suntem bebeluși, include sunete melodice, mișcări ritmice și uneori, chiar expresii ale uimirii din partea părinților – toate acestea stimulează profilul neurochimic vagal-oxitocinic liniștitior al bebelușului. Muzica contribuie la sincronizarea funcțiilor cerebrale, activează o serie de tipare și generează intuiții rapide, holistice, ne dă acces la o vastitate aproape inefabilă, paralelă cu limbajul articulat. Pe de altă parte, suntem, de asemenea, ființe vizuale și trăim între ceea ce Keltner numește geometrii sacre: suntem sensibili la tipare macro și microscopice care ne deschid perspective asupra grandiozității lumii.

Uimirea este esențială și în viața noastră spirituală. Poveștile de întâlnire ale divinului sunt omniprezente în istoria umanității, iar experiențele trăite în rugăciune, la fel ca cele trăite în administrarea drogurilor psihedelice se apropie de fapt de profilul neurochimic al uimirii: reducerea activității rețelei sinelui și deschiderea spre un transcendent.

Uimirea este așadar poarta prin care ne conectăm cu tot ceea ce ne înconjoară, un moment de grație în care realizăm că suntem parte din sisteme mai mari. Deopotrivă copleșitoare și eliberatoare, această realizare pe care o avem în interacțiunea cu semenii, cu moștenirea culturală, cu lumea naturală, cu aranjamentele vizuale și auditive este un reper important în dezvoltarea noastră ca ființe sociale și morale. Fără uimire, ar fi mult mai dificil să trăim împreună și societățile probabil că s-ar destrăma. În opinia lui Keltner, uimirea ne integrează așadar în sisteme mai largi, de credințe, de creație, de etică, de mișcare, este calea prin care ne conștientizăm poziția într-un ansamblu de elemente interrelaționate.

Într-o epocă și într-un context care promovează independența, concurența, autonomia, diferența, revenirea la experiența uimirii ar putea să ne îndrepte spre o direcție de viață mai armonioasă, mai puțin egoistă, mai modestă și mai împlinită. În fond, să nu uităm că uimirea a fost și este nucleul atitudinii filosofice, un moment privilegiat din care pornim explorarea noastră neobosită într-o lume care ne cuprinde și ne integrează.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.