Într-un interviu pentru libris.ro, scriitorul Matei Vișniec spunea despre o parte dintre piesele sale de teatru, critice la adresa totalitarismelor, majoritatea publicate în limba franceză în original, că au fost scrise „pentru a combate uitarea și ignoranța, pe de o parte și dintr-un fel de datorie morală, pe de altă parte. Fusesem martorul unor absurdități și voiam să le denunț. Literatura are și acest rol, uneori, mai ales când istoricii, jurnaliștii și oamenii politici nu își fac ei treaba până la capăt.” La mai bine de 30 de ani de la Revoluția din 1989, avem deja o generație matură postdecembristă și nu e de mirare că pe măsură ce trece timpul, anii grei ai comunismului se estompează.

Acei ani se estompează nu doar în atmosfera care a încețoșat socialul și economia încă mult timp după căderea lui Ceaușescu, ci mai ales în ceea ce privește fapticul cotidian care astăzi ar părea probabil de domeniul distopicului. Fac parte din generația 30+ care au prins doar copilăria timpurie, perioada de dinaintea cristalizării amintirilor narative înainte de 1989 și, în ciuda faptului că am păstrat o curiozitate vie legată de regimul care mi-a marcat indirect anii de formare după 1990, prin cărțile pe care le-am citit sau prin poveștile pe care le-am ascultat, recunosc că nu am simțit un acces imersiv, deplin la ce au însemnat anii decăderii ceaușiste. Tocmai de aceea, romanul Danielei Rațiu (jurnalistă și scriitoare cu studii de Drept), publicat la Editura Litera în colecția Biblioteca de proză contemporană, m-a luat prin surprindere, amintindu-mi încă o dată că, măcar uneori, întregul înseamnă mai mult decât suma părților.

Daniela Rațiu alege să construiască o poveste simetrică, întinsă pe parcursul unui an, fragmentată de reperul temporal al anotimpurilor. Nu e vorba de orice an, ci de 1989, anul care dă și titlul romanului „Ultimul an cu Ceaușescu”, o perioadă care condensează abisala decădere socială și umană în care ajunsese România în anii ‘80. Conștient, cel puțin pe linie istorică și sociologică de o mare parte a practicilor cotidiene și locurilor comune marcante pentru acele timpuri (de la lipsurile bunurilor elementare, economia subterană, amenințarea Securității, propagandă, limbaj de lemn, cenzură și așa mai departe), când am regăsit toate aceste elemente angrenate literar, trecute prin filtrul unui martor fictiv care le redă narativ peisajul desertificat și înghețat social, efectul a fost aproape copleșitor în anumite momente.

Practic, Daniela Rațiu reconstituie anul 1989 văzut și trăit de o protagonistă feminină, parte dintr-o familie modestă din Timișoara (acolo unde, măcar din punct de vedere economic, se trăia totuși mai bine decât în alte orașe din țară, poate chiar mai bine decât în București). Perspectiva abordată e unul dintre elementele de efect ale romanului – nici pe deplin inocentă, să oglindească aleator câteva realități neînțelese, dar nici pe deplin matură pentru a captura simbolic proporțiile decăderii. Protagonista care narează povestea se află probabil la vârsta pubertății, deși nu i se consemnează vârsta, exact momentul la care dezvoltă o conștiință morală, începe să înțeleagă, să observe disfuncționalitățile sistemului, fără să cadă însă pe deplin într-un abis al disperării. Ea trece în revistă scene dintr-o perioadă paradoxală, o perioadă care dă senzația că este pe deplin înghețată, izolată și inertă și, în același timp o perioadă ce dă impresia unei bombe cu ceas, în care se așteaptă imperios o schimbare.

În prefața volumului, Carmen Lidia Vidu receptează povestea Danielei Rațiu într-o construcție sintetică: „un roman antropologic scris cinematografic.” Pe de o parte, „Ultimul an cu Ceaușescu” este o poveste despre oameni și practicile de zi cu zi ale acelor timpuri, inclusiv atmosfera confuză, dar și eliberatoare a Revoluției declanșată la Timișoara. Pe de altă parte, este un roman care curge ca un film: propozițiile sunt scurte și capturează detalii esențiale de atmosferă, fiecare pagină deschide o nouă scenă, demnă de a fi capturată pe film (Daniela Rațiu are și experiență în zona scenaristică).

Toate surprind acea lume sufocată, tăcută, ritualizată în jurul lipsurilor și conservării fragmentelor de umanitate, o ritualizare de proporții semiapocaliptice după standardele de azi. E o lume care ne amintește de povara și traumele exercitate la nivel național prin amputarea nevoilor de bază.

Frigul și foamea sunt dintre cele mai proeminente elemente surprinse în roman. Iarna și toamna, frigul trece prin toate straturile strategice (copiii stau la cozi în 3 perechi de șosete), încolăcește mâinile ca un șarpe. E frig în tren, în locuințe, la școală (elevii pot recunoaște după scrisul din caiete temperatura de la ore), în autobuze, românii devin un popor de înfofoliți, se mișcă ca niște astronauți care nu cuceresc de fapt niciun spațiu. Căciulile de blană devin parte din corp, coafurile nu mai contează.

Foamea este celălalt element proeminent, e chiar unul dintre laitmotivele epocii și ale întregului roman. O familie săracă, precum cea a protagonistei e nevoită să improvizeze perpetuu meniurile: cartofi cu ceapă, macaroane cu zahăr sau mac, creveți expandați care să dea senzația de stomac plin (puținul unt, ulei, ouă sunt depozitate pentru prăjituri și sărbători). Carnea devine marea obsesie, prin raritatea cu care îsi face apariția. „Ultimul an cu Ceaușescu” e un an al mulțimilor, mulțimi adunate la defilările aniversare (și arată ca un animal uriaș purtat în lesă) cel mai adesea condensate în forma cozilor.

Cozile devin organisme autonome, în care se înlănțuie fantome întunecate, mișcătoare, oamenii stau ca pinguinii iarna, trecând de pe un picior pe altul (sau ca niște babuini cu fundul roșu de frig), iar primăvara și toamna ca niște curci ude, în miros de naftalină și stofă. Cozile sunt simple (de una-două ore) și cozi complicate pe mai multe rânduri, care adună și oameni veniți din localități îndepărtate, acele cozi (mai ales la carne) care dezumanizează și scot la iveală cele mai violente instincte de supraviețuire. Întunericul este de asemenea un reper familiar, deopotrivă metaforic și literal în toată povestea. Iluminatul public este chior și intermitent (acolo unde există un bec e foarte probabil să pâlpâie, să dea o lumină slabă-portocalie sau să se defecteze cu totul), în locuințe curentul se întrerupe, iar familia protagonistei veghează la lumina lămpii cu gaz, căutând frecvența Radio Europa Liberă.

În acest triunghi constrângător, al foamei, frigului și întunericului care transformă existența într-o luptă de zi cu zi, copiii participă la munci agricole (unde adună cartofi care ajung la export sau la cei bine așezați în ierarhie), la adunat hârtie, vândut borcane și-și înlesnesc imaginația în proximitatea celor cu rude în străinătate sau a transfugilor (cei prinși sunt aspru pedepsiți), la piața de vechituri (ca un caleidoscop rotator, colorat, unde îți poți imagina lumea) acolo unde se vând până și sticle goale de whisky sau doze goale de Cola. În acest cotidian cenușiu e loc și de mici bucurii precum serialul „Dinastia” prins la televizor, mersul la baltă în zilele de spălat covoare sau la cinematograf. România pare în așteptare, dar nici „Scrisoarea celor 6” din martie 1989, nici scrisorile Doinei Cornea transmise la Europa liberă, nici demisiile liderilor comuniști din Europa de Est, nici fuga Nadiei Comăneci, căderea Zidului Berlinului (despre toate află timișorenii prin Radio Europa Liberă) nu par să miște nimic. Ceaușescu se aude la fel de monoton (vocea lui ca un ecou lovindu-se de toți pereții, trrecând prin betoane și cărămidă, șerpuind pe străzi, șosele, pe deasupra blocurilor orașelor) precum crainicii robotizați de la televizor, iar singurele certitudini sunt cele ale penuriei. Și totuși, decembrie 1989, mai puțin friguros decât celelalte ierni comuniste aduce scânteia care va transforma totul.

Așa cum aminteam, romanul Danielei Rațiu este plin de momente care aproape că îți taie răsuflarea prin concentrarea detaliilor esențiale pe care le reunește. Amintesc aici doar scena cozilor de iarnă și de vară la carne sau scena avortului clandestin (cu tifoane pescuite din vasul de toaletă și arse în bucătărie). Pentru cei care le-au trăit, ele vor trezi viu și rapid amintiri durabile, poate demult îngropate, prilej de revizitare a capacității aproape nesfârșite de adaptare (atât în dimensiunea tragică, cât și admirativă) a omului dus la limită. Pentru cei care le-au trăit prea puțin, dar care au păstrat o oarecare continuitate a realităților prin atmosfera primilor ani postdecembriști, va fi un prilej de aprofundare și poate de recunoștință pentru momentul prezent.

Pentru cei care nici nu au prins deloc acei ani și sunt complet rupți de realitățile din urmă cu doar 30-40 de ani și mai ales pentru cei care au ajuns la vârsta protagonistei din roman în plină democrație (nelipsită nici ea de probleme, desigur, dar de altă natură și altă proporție), romanul „Ultimul an cu Ceaușescu” va părea unul SF, aproape de neimaginat. Și totuși, prin firescul acelor timpuri developat narativ, prin forța detaliului și prin perspectiva credibilă și coerentă, acest roman are capacitatea să ajungă și la ei. Nu pot decât să sper că povestea sintetică pentru o epocă a Danielei Rațiu să nimerească și pe băncile liceenilor. Ar putea deveni o introducere convingătoare și prietenoasă pentru a restabili punți între generații și memorii colective.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.