Aflat în căutarea unei lecturi mai potrivită atmosferei caniculare de vară, dar și de vacanță, am dat peste volumul semnat de o autoare de origine croato-iraniană, Ottessa Moshfegh, tradus și publicat în limba română la Editura Litera, în colecția de clasici contemporani. În ciuda titlului ofertant, „Un an de odihnă și relaxare” prilejuiește o experiență de lectură bizară pe alocuri, dar amprentată de ironie, printr-un exercițiu de imaginație urmărit consecvent, cât se poate de relevant pentru mediile contemporane.

Confruntați cu dificultățile cumulate ale vieții de adult, asaltați de stres și de o lume dinamică, în continuă mișcare și evoluție, în care capacitatea noastră de alegere este suprasaturată de numeroasele oferte și exigențe de dezvoltare, suntem adesea în căutarea unui echilibru între viața profesională și personală. Lumea post-pandemie a fost modelată și impactată de solicitările generațiilor mai vechi sau mai noi de a lucra remote, de acasă sau din alte spații (chiar și în afara orașului și a țării de origine) în dorința de a lăsa cât mai mult loc oportunităților de explorare personală. Unii își iau vacanțe lungi periodic, de câteva săptămâni, alții aleg să petreacă ani sabatici, de pauză, în care să călătorească sau să trăiască un pic într-un regim de downshifting, singuri sau alături de familie. Alții se refugiază, riscant, în perimetrul paradisurilor artificiale, oazelor copleșitoare senzorial, distracțiilor, inclusiv presărate cu alcool și substanțe psihoactive.

Trăim alert și asaltați de stimuli stresori, dar în același timp trăim într-o societate în care există o adevărată industrie a liniștirii adulților, așa cum frumos evoca volumul de debut poetic al Anastasiei Gavrilovici. Atunci când vacanțele opulente sau timpii de repaus generos de lungi sunt resurse la care nu putem apela, nu am putea pur și simplu să ne facem viața mai ușoară cu ajutorul medicamentelor?

Dacă avem pastile care să ne trateze stările depresive, care să ne scoată din perioadele de tristețe adânci, de ce n-am putea avea și pastile care să ne facă mai fericiți, care să ne facă să uităm sau măcar să privim cu indiferență provocările copleșitoare ale vieții? De la era revoluționară a farmacologiei psihiatrice care tratează tulburări, provocarea care ne stă în față este cea a psiho-cosmetologiei, a medicației care să ne facă viața mai suportabilă, chiar și atunci când nu suferim neapărat de o tulburare diagnosticabilă.

Am trăit cu toții fantezia naivă, copilărească a evadării, atunci când ne-am simțit copleșiți de probleme. Cum ar fi dacă ne-am culca, am dormi o săptămână și problemele ar trece pur și simplu pe lângă noi, astfel că atunci când ne-am trezi, măcar o parte dintre ele să fie depășite sau privite și abordate măcar cu mai multe resurse creatoare? Cum ar fi dacă și oamenii ar putea să hiberneze și să își reia apoi viața dintr-un punct mai puțin problematic și îngrijorător? În întâmpinarea acestei fantezii, Ottessa Moshfegh propune o poveste plauzibilă în care această fantezie e operaționalizată cu ajutorul medicamentelor.

Protagonista romanului „Un an de odihnă și relaxare” este antipatic de sfidătoare. Tânără, atrăgătoare, absolventă a unei universități de prestigiu, cu o slujbă destul de lejeră la o galerie de artă, trăind dintr-o moștenire generoasă, personajul principal al poveștii lui Moshfegh traversează o alienare fără sfârșit. Implicată într-o relație cu accente sado-masochiste cu un bărbat abuziv, întovărășită de prietena ei cu care are o relație ciudată, Reva (pe care o simte ca o ipocrită nesigură și invidioasă, dar care acoperă minimal golul social din viața ei), constant nesatisfăcută, ba chiar la limita unei exasperări existențiale, fără o direcție, fără un scop, apăsată de monotonie și plictiseală, naratoarea poveștii își propune foarte serios să își inducă o stare de hibernare.

Practic, personajul feminin își dorește să doarmă cât mai mult în următorul an, să se îndepărteze de sine printr-un soi de anestezie onirică, la finalul căreia să poată să își reia viața din punctul în care a lăsat-o. Cum să ajungi să îți petreci cea mai mare parte a timpului dormind, fără să te muți într-un film SF cu celule criogenice de călătorit în spațiu? Simplu, cu ajutorul medicației psihiatrice sedative.

Visul povestitoarei devine realitate, atunci când o întâlnește pe dr. Tuttle, o caricatură a unui medic psihiatru care nu își ascultă cu atenție pacienții (și care amintește de sinistra Carla Samson, din romanul Cameliei Popa, „Regina nebunilor”), dar care e gata să îi întâmpine cu cele mai dubioase teorii și să le pună la dispoziție pastile fără număr. Din acel punct, protagonista romanului se va situa constant într-o zonă crepusculară între stare de veghe și vis, în care scurtele momente de luciditate vor fi doar pauze irelevante între reprizele de cădere în stare de inconștiență.

Parcursul personajului feminin va fi însă unul metodic. La început, până să fie concediată de la galeria de artă, ea va combina diferite feluri de pastile (în cantități implauzibil de mari) haotic, dormind ore/zile cu durate mai mult sau mai puțin variabile. Timpul de trezie va fi timp de umplutură, în care vizitele lui Reva vor reprezenta un fel de zgomot de fond iar evadările în lumea filmelor anilor ‘90 vor fi anticamera pentru o nouă rundă de hipnoinducție. Potențialul plan va fi aproape de desăvârșire odată cu descoperirea unei mega pastile, un fel de prototip oferit de dr. Tuttle, capabilă să inducă un somn mai lung, dar un somn în care apar, imprevizibil, manifestări de tip somnambulic de care pacientul nu își aduce aminte. O mare parte a romanului este compusă din experiențele haotice, constant augmentate și suprasaturate de sedative, în urma cărora personajul feminin caută hibernarea în formă cât mai continuă, recuperând absentă urmele activităților din intervalul de inconștiență, din starea potențială de somnambulism/blackout. După descoperirea mega pastilei, protagonista va adopta un plan mai sistematic, în care va căuta un soi de gardian pentru stările de trezire scăpate de sub control.

Printr-o înțelegere bizară cu un artist contemporan, personajul feminin își va pune la dispoziție mintea și trupul cufundate în somn sau în reprize de somnambulism, fiind de acord cu imortalizarea lor în spațiul artistic, atâta timp cât își poate duce la bun sfârșit proiectul hibernării în siguranță, fără teama de a mai petrece momente de activitate în timpul somnului, cu consecințe nefaste. Cumva, personajul feminin ajunge într-un fel de stare de imponderabilitate existențială în care trăiește și nu trăiește în același timp. Ca entitate lipsită de conștiență parcurge o serie de experiențe rescrise artistic de cel care o îngrijește pe perioada hibernării, însă în același timp personajul feminin își rezumă viața adevărată pe care și-o dorește strict la parcursul amnezic din somn. Ce se va întâmpla atunci când se vor termina pastilele și când sezonul hibernării se va apropia de sfârșit? Cum va privi atunci viața, alienata protagonistă a romanului lui Ottessa Moshfegh?

O parabolă a lumii contemporane, o comedie neagră despre pragurile tot mai scăzute la frustrare pe care le dezvoltăm în societatea actuală, o poveste despre strategiile facile prin care căutăm să evităm durerea și responsabilitatea, ingeniosul roman publicat la Editura Litera va oferi o porție de umor negru, dar și un prilej de reflecție pe marginea alegerilor existențiale prin care ne căutăm sau prin care fugim de noi înșine.

„Reva era exact ca pastilele pe care le luam. Transformam totul, chiar și ura, chiar și iubirea, în ceva care se poate risipi oricând. Și asta era exact ceea ce îmi doream- sentimentele mele să treacă precum niște faruri care strălucesc ușor printr-o fereastră, se mișcă pe lângă mine, iluminează ceva vag familiar, după care dispar și mă lasă din nou în întuneric. ”

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.