La finalul anilor ‘90 Argentina a trecut printr-o criză economică majoră care a escaladat şi s-a întins pe mai bine de 5 ani. Apogeul ei pare să se fi produs în 2001, atunci când rata şomajului atinsese 25%. În acea perioadă, dincolo de momentul 9/11 din SUA, dincolo de mişcările violente de stradă şi de declararea stării de necesitate, mulţi argentinieni au apelat la căutarea de cartoane în vederea recliclării, pentru a-şi asigura supravieţuirea (fenomenul cartoneros). În tot acest timp au existat însă şi enclave sociale care au fost marcate mai lent, dar inevitabil de dezastrul economic argentinian. De ce? Pur şi simplu pentru că ele au cultivat ani la rând, sistematic, un regim de autoizolare şi autoconservare, afiliate unor standarde de viaţă costisitoare, un fel de bulă psiho-socio-economică. Despre prăbuşirea acestei bule, despre psihologia parveniţilor, despre uniformizarea identităţii, cultul aparenţelor dus la extrem şi fragilitatea unor comunităţi care refuză deschiderea spre istorie şi spre indivizi ne vorbeşte romanul scriitoarei Claudia Pineiro, „Văduvele de joi seara”, apărut în traducere la Editura Univers, în colecţia Globus. Despre acest roman ecranizat recent şi într-o miniserie pe Netflix, am vorbit şi la ediţia din luna august a Clubului de Lectură Bibliofeel, de la Librăria Şt.O.Iosif Braşov.

Cunoscută în Argentina drept o autoare de succes de romane poliţiste, Claudia Pineiro ne oferă de data aceasta un roman cu o miză mai degrabă socială. Acţiunea se petrece în anul culminaţiei crizei economice din 2001, în Argentina, urmărind şi elemente de background ale personajelor care vin din anii ‘90. Povestea se petrece în cartierul rezidenţial exclusivist Cascada, un spaţiu al celor îmbogăţiţi rapid care îşi construiesc o societate bazată pe propriile reguli nescrise, pentru a întări o imagine publică impecabilă. Debutul poveştii este unul abrupt şi foloseşte parcă o provocare de roman poliţist: cititorul află despre moartea violentă a trei personaje, ancorat deja în curiozitate detectivistă: cum şi de ce au murit? Doar că autoarea nu alege să folosească mai departe o construcţie în această direcţie poliţistă, să răspundă la întrebarea: cine e criminalul, dacă a fost o crimă, ci mai degrabă începe o explorare de context care să explice cum s-a ajuns acolo, pornind de la biografia personajelor.

Cascada este un spaţiu care inspiră ambivalenţă cititorului: pe de o parte pare un paradis asamblat cu premeditare: nimic nu e lăsat la voia întâmplării, de la distanţa dintre case, felul în care ele sunt construite, aspectul grădinilor, al spaţiilor de joacă şi desigur până la paza şi securitatea asigurate 24 de ore din 24. În Cascada se intră pe bază de cartelă, oamenii nu încuie uşile, iar câinii sunt antrenaţi să nu îşi facă nevoile oriunde şi nici să nu latre (e adevărat, folosind şocuri electrice şi chiar operații pe laringe), nici atunci când merg la plimbare. În Cascada copiii urmează doar anumite şcoli şi familiile sunt autosuficiente, îşi întreţin toate activităţile la nivelul cartierului (fie că urmează diferite cursuri, fie că petrec timp împreună jucând golf sau vizionând filme). Pe de altă parte, în Cascada se cultivă un tabu suprem legat de ceea ce se întâmplă dincolo de uşile caselor, contează doar cum te prezinţi şi alinierea la standardele identităţii de cartier, nu contează ce faci şi ce se întâmplă în viaţa ta intimă. În acest sens, paradisul artificial amintit, pare să capete dimensiunea unui ghetou sau a unei închisori. La finalul anilor ‘50, sociologul Erving Goffman teoretiza conceptul de instituţie totală (precum închisorile sau spitalele de psihiatrie), un spaţiu fără legături cu exteriorul în care oamenii trăiesc o viaţă administrată formal. Cartierul Cascada din romanul lui Pineiro se apropie de această idee, uniformizând identităţile şi stilurile de viaţă: familile de aici trăiesc aparent aproape la fel şi îşi organizează viaţa pe aceleaşi coordonate, aderând la un set de valori comune, concretizate în cele mai triviale amănunte.

În acest spaţiu rezidenţial trăiesc câteva familii ale căror vieţi sunt explorate de Pineiro în povestea sa. „Văduvele de joi seara” este o poreclă dată unui grup de femei care obişnuiesc să petreacă serile împreună, atunci când soţii lor sunt plecaţi să joace golf. Naraţiunea este relatată alternativ, la persoana I singular (din perspectiva agentei imobiliare care locuieşte în cartier, Virginia şi care şi-a permis cumpărarea unei locuinţe aici, doar pentru că proprietarul anterior s-a sinucis), persoana I plural (un fel de instanţă narativă totalizantă, o voce a cartierului), respectiv persoana a IIIa. Capitolele detaliază viaţa de familie din spatele uşilor închise, reliefând dificultăţile, ipocrizia şi străduinţa locuitorilor de a păstra aparenţele, într-un climat economic care devine tot mai instabil şi care îşi va lăsa în cele din urmă amprenta şi asupra rezidenţilor din Cascada.

Infidelităţi, violenţă domestică, alcoolism, norme educaţionale rigide, alienare, preocupări frivole care să umple golul existenţial, toate se developează pe parcursul poveştii. Cele mai mari frici ale personajelor par să erupă din nealinierea la standardele comunităţii, tocmai de aceea realitatea trebuie mereu cosmetizată. Nu poţi spune lucrurilor pe nume, nu poţi dezvălui dificultăţi, nu poţi reflecta instabilitate sau vulnerabilitate. Atunci când o faci, cartierul şi spiritul său exigent te devorează, te marginalizează şi exercită un fel de presiune psihologică pentru evacuarea celui care a ieşit din rând. Paradisul artificial funcţionează ca o dictatură interiorizată de fiecare personaj, în care nici nu mai e nevoie de un braţ extern al legii, ci oamenii implementează singuri reperele de autocenzură şi de corecţie necesare. Desigur, acest gen de existenţă exercita un efect compresiv asupra locuitorilor, identificarea cu standardele comunităţii devine atât de mare încât afectarea reputaţiei sociale e cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla. În acest sens este o tragedie să nu fi acceptat la o şcoală anume, să fi suspicionat de consum de droguri, să aşezi în compuneri şcolare inocente ceva despre ce se întâmplă în spatele ferestrelor, să îţi pierzi locul de muncă, să nu mai poţi susţine norma de cheltuieli care să-ţi menţină prosperitatea. Tocmai de aceea, pe măsură ce lanţul crizei economice se va strânge şi în jurul cartierului Cascada, locuitorii acestuia vor fi nevoiţi să găsească strategii de ieşire. Grupul de bărbaţi patronat social de Tano Scaglia (masculul alfa al romanului, un jucător de tenis imbatabil, cu o personalitate puternică) va dezvolta o idee care sugerează cât de departe ajung să meargă rezidenţii pentru a-şi conserva statutul. Despre ce strategie este vorba şi despre cum ideea supravieţuirii comunităţii din Cascada e ameninţată chiar de noile generaţii care nu împărtăşesc deplin perspectivele constrângătoare, uniformizante identitar vă rămâne să descoperiţi.

„Văduvele de joi seara” mi-a amintit de un alt roman, plasat cu jumătate de secol în urmă, „Grădinile Finzi-Contini” semnat de Giorgio Bassani. Şi acolo, o familie bogată de evrei căuta refugiul din faţa istoriei în confortul propriului domiciliu, în spatele unor ziduri înalte şi a preocupărilor relaxate, intelectuale care să întreţină iluzia unei eternităţi în epoca ascensiunii violenţei fasciste. Claudia Pineiro reuşeşte să ofere o critică socială acidă a parvenitismului un tablou tragic al psihologiei ghetoizării, printr-un roman care are doar aerul unei intrigi poliţiste, dar care dezvoltă o construcţie ingenioasă, multiperspectivală centrată pe explorarea vieţii domestice în Argentina aflată într-un moment de cumpănă.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.