„Viața de apoi a poetului” scrisă de Andrei Crăciun și publicată anul acesta la editura Nemira, în colecția N’autor mi-a amintit foarte mult de povestea marelui Gatsby, care trăiește sau, mai bine zis, își dorește toată viața să fie înconjurat de oameni, de prieteni, de cunoscuți și necunoscuți, dar sfârșește singur. Absolut singur. Aceeași imagine a singurătății de final se regăsește și în povestea lui Alexandru, poetul despre care douăzeci de femei adună amintiri, apoi le derulează ca și când ar fi banda unei casete care cuprinde acte și scene din această piesă de teatru – viața unui om, în care, în fața și în spatele cortinei, se află diferite personaje feminine.
În cazul poeților ne așteptăm să descoperim această aură de căutător nestatornic, de explorator ale cărui vibrații iradiază și, mai ales, fascinează, acel neobosit flâneur din poeziile franceze care este mereu în căutarea sufletului pereche, a unei idei, a unui gând care nu-i dă pace și pe care îl poartă cu sine în plimbările și rătăcirile sale.
Poetul Alexandru nu dezamăgește și fascinează de la distanță, însă în apropiere, „Alexandru, pe care îl așteptasem, totuși, era, din păcate, numai un bărbat”, după cum mărturisește iubita sa Victoria. Pe de altă parte, aici nu este surprinsă doar singurătatea poetului Alexandru, despre care rar se vorbește, dar pe care o putem deduce din predispozițiile idealizării ipostezei veșnicului căutător, iar această singurătate își găsește liniștea alături de singurătățile figurilor feminine din diferitele acte ale istoriei amoroase. Aceste întâlniri sunt temporare, fapt pe care ambii protagoniști ai poveștii îl cunosc în mod rațional, însă tentați să abandoneze luciditatea ajung să absolutizeze momentul de apropiere și unicitatea dragostei, irepetabilitatea a ceea ce trăiesc acum și nu vor mai trăi niciodată, cu nimeni altcineva.
Naivitatea iubirii nu este trucată în cartea lui Andrei Crăciun, dimpotrivă am putea spune, este plasată în mai multe puncte de-a lungul relatărilor tocmai pentru a reda cât mai autentic această încețoșare a minții specifică oricărui început, apoi tristețea metalică a dezmorțirii din visare și recăderea în lume, în vidul și banalitatea din care efectele îndrăgostirii s-au evaporat.
Tot ceea ce cunoaștem despre Alexandru ne este prezentat selectiv, fiind, bineînțeles, povești corelate mai multor ipostaze subiective din memoria unor femei care au iubit, au pierdut, au fost dezamăgite, au plecat, au fugit, s-au ascuns, au simțit regret și neputință. Există și două intervenții inedite, povestitorul și Dumnezeu, care nu elucidează mistere și nici nu rezolvă enigme, însă completează tabloul general, ca și când aceștia, alături de cele douăzeci de femei, ar putea crea un univers autosuficient în structura poveștii, care să reziste până la dispariția poetului și, în mod paradoxal, și dincolo de aceasta. Lipsa se continuă într-o subtilă prezență sau apăsătoare prezență în absență, prelungind existența în alte dimensiuni paralele sau complementare ale memoriei prin evocările iubitelor.
Într-adevăr, noi trăim într-o realitate, iar proiecțiile și amintirile oamenilor apropiați legate de noi trăiesc în altă dimensiune pentru că noi nu le cunoaștem niciodată până la capăt, după cum nici nu știm cât timp acestea supraviețuiesc sau după cât timp se sting, iar acest lucru nu ne anulează, dar înseamnă că memoria unor oameni de care am fost apropiați nu ne mai păstrează alături de ei. Noi continuăm să existăm, dar nu și versiunile noastre pe care fiecare om drag și le creează pentru a înțelege, a iubi, a cunoaște, a se dărui, a împărtăși.
Octavio Paz în cartea sa, „Dubla flacără. Dragoste și erotism” discută cele două noțiuni – dragoste și erotism – constatând faptul că dragostea este de fapt alegere, în timp ce erotismul înseamnă acceptare, astfel ca cele două să coexiste, una nu se poate împlini fără cealaltă – dragostea este atracția pentru o persoană unică, iar erotismul este forma vizibilă, transferul prin simțuri a ceea ce trăim la nivel spiritual.
Tot la Octavio Paz citim că legătura dintre erotism și poezie este dată de faptul că prima constituie o poetică trupească în timp ce a doua este o erotică verbală, cele două fiind aflate într-o opoziție complementară. Prin intermediul limbajului, poezia creează o punte între dragoste și erotism, adică între imaginea noastră despre ceea ce iubim și ceea ce se întâmplă când ne lăsăm purtați de această dragoste, când ne supune, când inventăm sau descoperim o nouă realitate.
Dacă un poem nu vrea să spună ceva – vrea să fie și cartea lui Andrei Crăciun, dincolo de confesiunile tulburătoare și amăgitoare, în sensul că sunt fragmentate, ale celor douăzeci de iubite, vrea să fie, să rămână ca mărturie împotriva singurătății și disoluției de la finalul oricărei iubiri. Așa cum în scrierile platoniciene Eros este invizibil – nu este prezență, e întunericul pulsatil care o învăluie pe Psyche și o atrage într-o cădere fără sfârșit, la fel este poetul Alexandru, invizibil și, cu toate acestea, melancolic și elegant, paradoxal prezent, chiar și în absență, într-un mod copleșitor ca și când întreaga carte ar fi o lungă baladă de Joan Baez pe care doar în singurătate o mai poți asculta.
Marele absent, Alexandru, este cel care face posibilă retrăirea iubirii pentru fiecare dintre cele douăzeci de femei, dar și iluzia că în iubire suntem liberi. Tot ceea ce trăiesc îndrăgostiții la începutul legăturii lor, seria de coincidențe și semnale și corespondențe, care li se par destinate sunt considerate de Breton accidente necesare, care, bineînțeles, au nevoie de complicitatea voinței noastre, însă ele sunt acolo pentru a ne face să acceptăm fără să clipim un sacrificiu, pe care în alte condiții nu l-am accepta. Suspendați între accident și necesitate, cum explicăm enigma alegerii dragostei?
Poate aceasta a fost și una dintre întrebările la care autorul a vrut să răspundă, pe lângă cea care ne întâmpină încă de pe coperta primă – Cât din tine rămâne în amintirea celor care te-au iubit? – și poate cheia înțelegerii stă în ceea ce găsim în una dintre povești – Departe ajung doar aceia care merg însoțiți. Însoțiți de prezențe sau absențe, de amintiri sau sclipiri pe care încercăm să le uităm și care în timp devin un amestec de diamante și rugină, cu care nu știi ce să faci și te întrebi în ce cutiuță să le păstrezi sau dacă să le păstrezi, „Viața de apoi a poetului” ne învață că a-ți aminti înseamnă a suferi până la sfârșitul amintirii și că după ce o poveste se încheie aștepți parcă să vină cineva să-ți dea un alt început. Și nu vine nimeni. Sau vine.
Vă lăsăm pe voi, pe fiecare în parte, să descoperiți răspunsul la cele două întrebări alături de aceste scurte și fascinante povești, pe care recomand să le citiți pe metrou sau autobuz, dimineața, în drum spre muncă, și garantez că veți uita foarte curând că trebuie să coborâți. De fapt nu veți mai vrea să coborâți până nu veți termina cartea.
„El nu era făcut pentru maratoane. El nu avea decât începuturile, iar eu habar n-aveam cum poți prelungi, pagină cu pagină, primul capitol; și așa, numai din atât, s-a sfârșit”.
„Iarna noastră la Chișinău n-a mai semănat cu nici un alt anotimp și eu nu pot să o arăt nimănui; tot ce pot să fac este să mi-o povestesc și să mi-o povestesc iar, ca și cum aș spune o rugăciune, chiar dacă nu e nimeni care să o asculte.
Poate că noi eram făcuți pentru exil, Alexandru, poate că trebuia să trăim și să Murim la Vorkuta, la patruzeci de kilometri cu trenul de Moscova, la Polul Nord, să ne înghețe sângele și nici toată vodca din lume să nu ne mai poată aduce la viață.
Cehov a scris-o pe Olga Knipper în toate femeile din piesele sale târzii, iar olga Knipper l-a cam părăsit, pentru a juca teatru la Moscova, la Moscova!, iar când s-a întors era târziu, Anton Pavlovici era deja în Germania, singur cu moartea. Aproape singur, de fapt, căci mai erau un medic, o sticlă de șampanie și două pahare. Anton Pavlovici a murit la patruzeci și patru de ani bând șampanie, Olga Leonardovna nu a fugit cu un trapezits, dar eu știu ce a fost în inima ei, Alexandru.
Eu știu ce a fost în inima ta, Olga Leonardovna, și te iert, și mă iert și pe mine. Ai rămas pe pământ cincizeci și cinci de ani după moartea lui Anton Pavlovici. Pentru o pedeapsă pe viață poate că e de ajuns”.
Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru Libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ” – Ioana Zenaida Rotariu
