Narine Abgarian este cu siguranță una dintre cele mai îndrăgite autoare traduse în limba română în ultimii ani. În luna octombrie a fost invitată în România la FILTM (Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara), apoi a fost prezentă pentru două evenimente în București – lansarea cărții pentru copii, „Bunicul de ciocolată”și lansarea celui mai recent volum, „Viața e mai dreaptă decât moartea”, apărut în colecția Raftul Denisei, în traducerea Luanei Schidu.

Fiecărei povestiri din volumul „Viața e mai dreaptă decât moartea” îi corespunde și câte o ilustrație, realizată de sora autoarei, Sona Abgarian, care, la rândul său, a debutat ca scriitoare cu o carte intitulată „Eva”, o poveste despre un personaj feminin, o combinație între Kill Bill și Jeanne d’Arc, inspirată din desenele manga, în care acțiunea se desfășoară într-o versiune alternativă a prezentului.

Ambele surori și scriitoare au același agent literar, care a emigrat din Moscova în Occident.

Cunoscută pentru traducerile celor două romane, care au devenit, la scurtă vreme de la publicare, bestsellere – „Din cer au căzut trei mere” și „Simon” -, Narine Abgarian revine anul acesta cu o serie de povestiri, un microroman despre viață și moarte în orășelul Berd – aflat la granița dintre Armenia și Azerbaidjan -, despre câțiva oameni care, în urma morții celor dragi, refuză să mai părăsească hotarele curții în care au locuit o viață și care își așteaptă cu răbdare propria moarte, dar care, paradoxal, cultivă un (alt)fel de sens al vieții prin continuarea rutinelor fiecărei zile, respectând parcă un plan minuțios al supraviețuirii, în care schimbările și dislocările pot (re)instaura panica și nesiguranța – „Nemețanț Aleksan întârzie îndelung în pivniță, admirând roadele muncii sale zilnice: oalele cu gâtul larg, al căror conținut se ghicește după miros îndată ce ridici capacul – aici e varză în saramură, acolo, o sfeclă marinată, hasmațuchi, iarbă-grasă, alături, brânză de toate felurile.”

Inserțiile gastronomice și ritualurile de preparare și conservare a mâncărurilor tradiționale ocupă un spațiu destul de generos în majoritatea povestirilor. Oamenii suferă, însă reușesc să supraviețuiască printr-un efort colectiv, ca într-un fel de comunitate arhaică, în care fiecare respectă atât moartea, cât și viața; îi plâng pe cei pe care i-au pierdut, însă păstrează în continuare obiceiurile unui vieți simple, iar exemplele sunt multiple, de la vecini care pregătesc mâncare unii pentru alții, până la frați care nu merg în vizită la surorile lor cu mâna goală – pentru că așa au fost învățați -, ci cu un buchet de flori de mușețel culese de pe câmp.

Dacă vrem să păstrăm o referință a literaturii române legată de glasul iubirii și glasul pământului, aici glasurile ar fi cel al morții și al vieții — viața se împarte în viața de dinainte de moartea celor apropiați și viața de după moartea celor dragi, însă există și o subtilă întrepătrundere între aceste două planuri sau aceste două glasuri – „viața are rost atâta vreme cât ai de cine să te îngrijești” – iar acesta ar fi sensul pe care oamenii acestei comunități aleg să-l dea vieții în urma dezastrelor. Aceeași idee se regăsește și la câteva pagini distanță, în povestirea cu același titlu, Foamea – „Dacă îl întrebi pe Aleksan care e rostul vieții omenești, răspunde, fără să șovăie o clipă, că grija. Față de apropiați, față de rude, față de cei rămași.” O carte a micilor înțelepciuni în care concluziile vieții și rațiunile de a supraviețui par foarte simple și firești – „El acceptă împăcat existența: vrei nu vrei, nu-i pădure fără uscături, la ce bun să te superi pe ceva ce nu poți să schimbi?”

În multe dintre pasajele cărții regăsim o poezie involuntară a resemnării celor care au plecat și care acum se întorc în locurile de care aparțin – „Binoianț Grigor aducea înapoi tot ce luase cu el în străinătatea îndepărtată – priveliștea de la fereastră cu care era obișnuit, pietrele de mormânt ale strămoșilor, Araratul – cel Mare și cel Mic. Visurile lui neîndeplinite, insuportabila povară a ființei.” Acest fragment mi-a amintit de una dintre poeziile lui Ioan Es. Pop, intitulată „Nimicul” – „Mă întorc acasă după ani și ani / de umblat prin București / și mă întorc cu o plasă goală în mână, / și iese ea la poartă și îmi zice: păi, / dragul nostru, parcă ai zis că mergi la câștig, / parcă ziceai că tu, în doi ani, / o să câștigi cât alții în patru, / și uite că acum n-aduci nimic. // Ba uite, dragilor, chiar nimic am câștigat. / Și aduc atâta nimic acasă cât n-a putut aduna / nimeni în ăștia doi ani. // Nici n-am putut căra de unul singur, / atâta nimic am câștigat. / În urma mea vin carele-ncărcate cu nimic, /gata să se rupă sub greutate. // Când o să se deșarte toate-n curtea noastră / nimeni n-o să aibă atâta nimic ca și noi. // Într-un an, doi, o să fie mai căutat decât aurul. / O să vindem din el numai când va fi la mare preț. / Fiți siguri, dragilor, atâta nimic n-are nimeni, / doi ani am tot adunat numai cu gândul la voi.”

Poate că nimeni nu s-ar fi gândit să-i pună alături pe scriitoarea Narine Abgarian și pe poetul Ioan Es. Pop, dar cred că tocmai acesta este meritul celui mai recent roman „Viața e mai dreaptă decât moartea”, că ne încolțește în moduri foarte subtile și ne țese un fel de desen într-un covor imaginar, în care cusătura de cea mai mare finețe este pe dos, nu la suprafață. La fel ca poezia lui Ioan Es. Pop, și povestirile autoarei de origine armeană conțin multă amărăciune și resemnare, morți și despărțiri neînțelese, însă, în aceeași măsură, oferă și o serie de pilde așezate întotdeauna lângă o ceașcă de ceai proaspăt de cimbru sau alături de o bagardj (pâine dulce) abia scoasă din cuptor, de aceleași mâini care au șters lacrimi după pierderea soților, a fiilor sau fiicelor, a fraților și a surorilor.

Un roman al rezilienței și rezistenței, care își spune povestea singur, lăsând impresia că acest lucru se întâmplă, de cele mai multe ori, chiar și în absența intervenției naratoarei. Povești întrețesute despre suferință și despre întrebarea pe jumătate tristă, pe jumătate poetică din povestirea Bocceaua, cea care inspiră și ilustrația de pe coperta cărții – „cine poate ști care e unitatea de măsură pentru suferință?”, care mi-a amintit de începutul altui roman, „În toate a fost frumusețe” de Manuel Vilas – „Ce bine-ar fi dacă durerea omenească s-ar putea măsura în cifre exacte, nu prin cuvinte imprecise. Ce bine-ar fi dacă durerea ar fi palpabilă și măsurabilă. La un moment dat, orice om ajunge să se confrunte cu inconsistența trecerii sale prin lume. Există oameni care suportă asta, eu nu o voi suporta niciodată.”

Dacă Manuel Vilas revizitează Madridul cu gândul la părinții săi și se imersează în universul amintirilor copilăriei alături de aceștia, Narine Abgarian evocă lumea Berdului cu nostalgia din amintirile unui copil și cu certitudinea că experințele războiului (re)definesc unitățile de măsură ale cuvântului suferință, un război poate să nu se încheie niciodată, însă „viața continuă atâta vreme cât cineva îi măsoară curgerea”, atâta vreme cât altcineva se grăbește să așeze masa de dimineață înainte de izbucnirea bombardamentelor sau pregătește rufele pentru apretat, ca și cum ar sta să înceapă o nouă zi lipsită de evenimente și tragedii.

Oare pot fi refăcute îmbrățișările rupte, se întreabă naratoarea în ultima dintre cele treizeci și una de povestiri. Volumul „Viața e mai dreaptă decât moartea” de Narine Abgarian încearcă să le refacă prin intermediul scrisului, fiind și o declarație de dragoste față de orășelul Berd și față de acest popor-melc, care își poartă întotdeauna întreaga existență în spinare; o carte a tăcerilor și a lucrurilor subînțelese, cu aromă de mere necoapte, mereu mai gustoase decât cele coapte, de ceai, brânză, miere și sirop pentru dulceață de piersici sau, mai simplu, povești în care arta culinară și tradițiile gastronomice țin loc de îmbrățișări și discuții lungi, acoperă distanțe și reușesc, măcar pe moment, să ostoiască doruri și dureri.

„Pentru Anicika a fost și mai cumplit, deși cine poate ști care e unitatea de măsură pentru suferință? Familia ei a pierit în pogrom, tot ce a reușit să mai găsească au fost rămășițele carbonizate ale fiului mai mic. Le-a adunat într-o boccea, le-a trecut peste graniță și le-a înmormântat. Când a aflat despre Levon, a copt un bagardj – delicatesa preferată a copiiilor ei – și a venit să-l vadă. Așa au trecut mulți ani. Atanes la început a refuzat-o – nu voia să depindă de nimeni, dar apoi s-a obișnuit și chiar a îndrăgit-o. Odată, luându-și inima-n dinți, i-a propus să se căsătorească. Ea i-a răspuns că la un loc o să adune atâta durere, că n-o să meargă. Așa, fiecare de unul singur, o să supraviețuiască cumva.”

„Dacă stătea să se gândească acum de unde începuse vrajba, ea nu-și amintea. Cândva trăiau fiecare cu familia lui, păreau fericiți. Ea avea un fiu, avea și el un fiu. Într-o zi s-au trezit singuri – soțul lui Maro a plecat în alt sat, luându-i cu el pe nevasta și copilul lui Karapet. Berdul a bârfit ce-a bârfit și a uitat, dar Maro și Karapet parcă au împietrit. Și-au trăit așa, fiecare cu nefericirea lui. La început mai treceau unul pe la altul să-și ușureze sufletul, apoi au încetat. Maro și-a iertat repede soțul – își lăsa fiul să meargă la el, apoi nepoții. Karapet n-a mai vorbit niciodată cu soția lui. Și fiul și-l vedea rar – nu uita că plecase în tăcere, deși ce puteai să-i ceri unui copil de patru ani? După un timp, s-a întors și împotriva lui Maro. La început ea nu-l băga în seamă, apoi a început să răbufnească. Așa că se tot ciorovăiau.”

„În familia lui Agapi nu se vorbește niciodată despre război, poate pentru că se știe totul despre el. Că începe adeseori, dar nu se sfârșește niciodată.”

„Despre război Masis știa numai ce știe orice locuitor de la graniță: odată început, el poate să nu se termine niciodată.”

„Te-ai gândit vreodată ce popor ciudat suntem? Un popor-melc.

Și, văzând privirea uimită a prietenului său, explica grăbit: În sensul bun al cuvântului – purtăm cu noi tot ce avem.”

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.