„Vremuri interesante”, volumul de debut al autoarei născută la Dublin, Naoise Dolan, poate fi descris ca având un parcurs cel puțin la fel de interesant precum titlul cu care s-a lansat. „Exciting times”, în varianta engleză, are deja în palmares numeroase nominalizări la premii de prestigiu – Women’s Prize 2021, Comedy Women in Print Prize 2021, International Dylan Thomas Prize 2021. De asemenea, încă din primul an al apariției pe piață – 2020, cartea a fost recomandată și citată de publicații internaționale, care au primit-o cu entuziasm – The New York Times Book Review, Vogue, The Washington Post, TIME, Marie Claire, Esquire, Harper’s Bazaar.

Și, dacă asta nu era de ajuns, pentru a susține succesul fulminant al tinerei de treizeci și unu de ani, în curând „Vremuri interesante” va putea fi urmărit și într-o ecranizare marca Amazon Studios, cu Phoebe Dynevor în rolul principal.

Un parcurs ideal & glam pe care, cu siguranță, orice autor și l-ar dori, cu toate că proza lui Naoise Dolan condamnă fascinația față de ideea de succes și lumea cosmopolită, descriind relațiile pe care le stabilim astăzi în cuplu, dar și în afara lui ca un fel de „Arca lui Noe pentru sociopați.”

Apărută în limba română în 2022 la editura Humanitas Fiction, colecția Raftul Denisei, în traducerea Mihaelei Buruiană, „Vremuri interesante” reprezintă mai mult decât „un debut cuceritor” – cum afirmă Hilary Mantel pe coperta întâi a cărții -, cât și o cronică acidă a zilelor noastre, a modului în care percepem iubirea și apropierea, dar și a felului în care privim și înțelegem stima de sine. Asemănată pe coperta patru cu Jane Austen (re)actualizată într-o varianta irlandeză contemporană, Naoise Dolan reușește, cu ironie și detașare, să panorameze maladiile secolului XXI, ceea ce îi conferă o privire lucidă, dar nu mai puțin tăioasă decât, să spunem, a lui Michel Houellebecq.

Scriitoarea irlandeză surprinde prin încăpățânarea cinică, prin ambiția de a fi altfel, când altfel nu înseamnă decât suma unor stereotipii, la care toți avem astăzi acces prin diverse canale, un fel de incapacitate de a produce idei noi, o concluzie developată și în studiul recent tradus al lui Mark Fisher, „Realism capitalist. Nu există nicio alternativă?”, apărut la editura Tact.

La începutul anilor 2000 se discuta ideea unei suprasaturații în contextul producerii și reproducerii realului, atât la nivelul imaginii, al corporalității, cât și al structurilor discursive, un concept explorat în acești termeni de teoreticianul postmodernismului și sociologul francez Jean Baudrillard. În 2023 teoriile sociale susțin că ne aflăm într-un impas, un moment în care excesul producerii de senzații și trăiri are o consecință directă – imposibilitatea de a genera lucruri noi sau măreața întrebare și incertitudine dacă acestea mai pot influența în vreun fel viitorul.

La douăzeci și doi de ani, Ava, personajul feminin al cărții, decide să părăsească Irlanda și să se mute în Hong-Kong. Într-o nouă cultură, plină de contradicții și provocări, Ava îl cunoaște pe Julian un bancher de douăzeci și opt de ani, absolvent al universității Oxford, un tip minimalist atât prin stilul său de viață – apartamentul în care locuiește, barurile pe care le frecventează, costumele și tricourile pe care le poartă, cât și în zona relațiilor sociale și emoționale – absențele constante și momentele în care Ava locuiește singură fără a avea vreo veste în legătură cu revenirea lui, modul în care comunică cu ceilalți, minimizarea relației dintre cei doi, gândită ca un troc cu avantaje de ambele părți, dar și o conștientă ocultare a relațiilor familiale, un tată despre care Ava nu știe nimic, dar ajunge să-l cunoască în cele din urmă, legând chiar o prietenie, până în punctul în care stabilesc să se viziteze periodic, fără a-l informa pe Julien asupra acestui aspect.

Prin comparație cu Julien, Ava pare avidă de socializare și confirmare din exterior – ceea ce Julien nu-i oferă nici măcar atunci când i se cere explicit, motiv pentru care discuțiile lor devin din ce în ce mai lacunare. Cu cât Ava încearcă să se apropie de el și să-i vorbească deschis, să-i descopere preferințele și opțiunile, cu atât Julien restrânge interacțiunile și amână întoarcerea în apartamentul din Hong-Kong.

Rutinele comunicării sparte cu un interlocutor indisponibil emoțional se estompează în ziua în care Ava o descoperă pe Edith, un personaj la fel de contradictoriu în alegeri ca Julien, însă empatică și înzestrată cu „o frumusețe mitologică”. Fascinația începe într-o cameră alături mai mulți prieteni și cunoscuți de-ai lui Julian, apoi se cultivă în spațiul virtual, prin interpretări și aproximări digitale. Pentru cele două, social media devine noul mod de a-și dezvălui sentimentele, destul de ambiguu pentru a lăsa loc interpretărilor preferențiale și destul de non-restrictiv pentru a nu impune o ipoteză ca unică decodificare a mesajelor.

Revenind la conceptul realismului capitalist descris de Fisher în cartea sa, tradusă anul trecut, desprins din multiplele formulări digitale care acaparează lumea contemporană, cartea lui Naoise Dolan, lejeră în aparență ca lectură, reușește să surprindă cu abilitate și subtilitate fenomenul extins al realităților și identităților supuse actualizării asemenea unui software, parafrazându-l pe Fisher, în care tendința de actualizare este (re)prezentată pe două coordonate – cea a trăirii imediate și cea a revizitării trecutului recent prin prisma nostalgiei.

Naoise Dolan abordează teme de actualitate pentru generația millenials – de la monogamie și patriarhat la acceptare și bullying, gelozie și iubire, clase sociale și privilegii, capitalism târziu și internet. Din această fragilitate exhibată – a sistemelor de gândire, dar și a modului sincopat în care am ajuns să ne exprimăm și să ne (auto)evaluăm – Naoise Dolan construiește un roman al unei conștiințe lucide, (auto)ironice, adaptată limbajului iubirii contemporane și formelor de atașament pe care le experimentăm în zilele noastre – triunghiuri amoroase, despărțiri, reveniri, mutilări emoționale și morale, toate împachetate și urcate pe scena publică a paginilor de internet, la un click distanță ca accesibilitate și, cu toate acestea, la o milă marină depărtare de adevăratele nevoi și intenții ale personajelor în această „Nouă Belle Époque”, care își (auto)epuizează resursele de supraviețuire.

„Aveam liber duminica și lunea. În cancelarie, mă plângeam tuturor că obligația de a munci sâmbăta îmi omoară viața socială, dar eu nu aveam așa ceva. Nu mă deranja. Îmi plăcea să am timp să gândesc. În plus, mersul cu metroul la orele de vârf îmi aducea companie.”

„Cele mai bune formulări erau cele scrise de elevii mei de opt ani: Îmi place fața ei. Cu ea, sunt fericită. Aș fi vrut să nu fi învățat niciodată gramatica mai avansată, ca să pot să alcătuiesc numai astfel de propoziții.”

„Poate trăiam prin Edith. O plasam pe ea în locuri somptuoase pentru că nu mă puteam transpune pe mine acolo, iar ea era următoarea opțiune. Aspirația mea prin delegat nu putea explica pe deplin de ce eram atât de obsedată de viața ei, dar nu mă cunoșteam destul de bine pentru a mă apropia mai mult.”

„Mă despărțisem de cineva care îmi spunea ce simte și mă întorsesem le cineva care ori nu-mi spunea, ori nu simțea nimic.”

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.