Poeta și romanciera Zeruya Shalev s-a născut în 1959, în kibbutzul Kinneret, Israel. După ce obține masteratul în studii biblice se angajează ca redactor literar la Editura Keshet. Debutează cu volumul de poezie Țintă ușoară pentru lunetiști (1988), iar primul roman, Dansând, încremenind este publicat în 1993. În 1997 publică romanul Viața amoroasă (Humanitas Fiction 2009, 2020), care îi aduce recunoașterea internațională, fiind tradus în peste douăzeci şi cinci de ţări şi ecranizat în Germania (2007), în regia Mariei Schrader, cu Netta Gari şi Rade Serbedzija în rolurile principale. Romanul a fost distins în Israel, în 1997, cu Premiul de Aur şi Premiul de Platină ale Asociaţiei Editorilor şi Premiul ACUM. Romanul a fost inclus și în prestigioasa listă a celor mai bune douăzeci de romane din ultimii patruzeci de ani, din Der Spiegel. Urmează, în anul 2000, volumul Soț și soție, pentru care, în 2001, a primit Premiul Corine pentru literatură și, în anul 2005, volumul Thera. În ziua de 29 ianuarie 2004, un atacator sinucigaș palestinian a aruncat în aer un autobuz care trecea pe lângă autoare. I-au trebuit patru luni să-și revină după răni. În anul 2011 este publicat romanul Fărâme de viață, care este câștigător al Prix Femina Étranger (Franța, 2014). Romanul Durere este publicat în anul 2015 (Polirom, 2016), fiind câștigător al premiului Jan Michalski. Cel mai recent roman, Destin, a fost publicat în anul 2021. Până în prezent, scriitoarea Zeruya Shalev a publicat o carte de poezie, șase romane și două volume pentru copii, cărțile ei fiind traduse și publicate în peste 27 de limbi. Pe 22 iunie 2023, Zeruya Shalev a fost prezentă la Brașov ca să susțină lansarea romanului Destin, publicat în acest an și în limba română, la editura Humanitas Fiction. Înaintea reușitului eveniment am reușit să avem acest dialog.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Zeruya Shalev, ați debutat cu un volum de poezie. Până pe la 30 de ani ați fost poetă. Cum a ajutat poezia romancierul care sunteți astăzi? Dincolo de muzicalitate, ritm, stil, ce altceva aduce trecutul poetic? O recunoaștere a vulnerabilității? O mai mare sinceritate? Tocmai acest lung monolog emoțional al personajelor dumneavoastră? Cum ar fi romancierul de azi fără acei ani ai poeziei?

Zeruya Shalev: Prima mea carte a fost, într-adevăr, o carte de poezie și nu am avut niciodată intenția de a renunța la a scrie versuri. Totuși, tranziția către proză s-a produs în mod natural, așa cum se întâmplă cu toate aspectele vieții mele, inclusiv cu scrisul și cariera literară. Rețin foarte clar momentul în care am realizat această trecere. Intenția mea era, ca întotdeauna, de a scrie un poem, dar pe măsură ce avansam în procesul de scriere, am observat că propozițiile deveneau din ce în ce mai lungi, iar textul nu dădea semne că se va încheia curând, așa cum se întâmplă în cazul unui poem. Am conștientizat rapid că ceea ce ar fi trebuit să fie un poem se transformase în proză. Cu toate că am fost surprinsă de rezultat, am fost conștientă de faptul că nu doream să mă desprind de poezie, chiar dacă tocmai îmi marcasem debutul în scrisul de proză. Îmi doream să rămân poetă și, cu toate că a durat o perioadă de timp, am reușit să-mi mențin esența poetică și să o integrez în proza mea. În continuare simt că scriu ca un poet deoarece stilul, ritmul și muzicalitatea rămân aspecte extrem de importante pentru mine. De fiecare dată când compun un tex îl recitesc de mai multe ori și urmăresc ca fiecare paragraf să fie asemenea unui poem. Nu sunt sigură că reușesc întotdeauna să-mi ating idealul, dar cred că depun mai multă muncă în acest sens comparativ cu mulți alți scriitori care nu au abordat niciodată genul liric. Această experiență anterioară influențează modul în care abordez scrierea și prioritățile mele literare. Pe de o parte, nu doresc să renunț la intrigă și la arta narativă, deoarece consider că poezia mă limitează în a transmite povești într-un anumit mod, dar, pe de altă parte, nu doresc să renunț nici la poezia în sine. Prin urmare, încerc să scriu într-un mod care ajunge să transmită esența unui poem foarte, foarte lung.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Există o schemă și o recurență tematică a romanelor dumneavoastră: criză (maritală, familială etc.) – momentul adevărului – nevoia de schimbare și de repliere, de schimbare a perspectivei. Care este miza, sensul acestei recurențe? Fiecare roman este o schimbare de perspectivă, șansa unor unghiuri noi, un nou joc de rol (asemuiți scriitorul și cu actorul și cu terapeutul)? Vi s-a reproșat vreodată că scrieți aceeași carte, aceeași poveste?

Zeruya Shalev: Există într-adevăr această recurență tematică în toate romanele mele. Mi-e greu să spun care este scopul scrierii. Pentru mine, aceasta vine atât de natural încât nu planific prea mult, nu știu ce se va întâmpla, pur și simplu mă las purtată de fluxul creativ. În această perspectivă, consider că scriu ca un poet, care nu planifică foarte mult și este foarte dependent de inspirație. Încă mă aflu în această stare mentală de a nu planifica exagerat și de a miza pe intuiție și inspirație. Tot ce pot spune este că, încă de când eram copil, am fost mereu fascinată de secretele familiei, de relațiile din cadrul acesteia, de primele întâlniri cu lumea. Cred și știu că nu sunt singura care consideră că aceste întâlniri sunt cele mai importante și că ele dictează și determină întreaga noastră viață. Astfel, continui să explorez acest teritoriu care pare infinit, deoarece există atât de multe variante și perspective. Simt că încerc să descriu diferite situații și etape ale vieții. De exemplu, în Viața amoroasă personajul principal este o femeie tânără și feroce, fără copii, în timp ce în Durere, protagonista se află într-o situație foarte diferită, iar în Destin… veți descoperi, nu vreau să stric plăcerea lecturii. Așadar, există o mulțime de variante ale relațiilor cele mai intime pe care le avem în viața noastră.

Laurențiu-Ciprian Tudor: De ce sunt toate personajele dumneavoastră nefericite? Înțeleg că unde nu e moarte, nu e nici iubire (așa spune un poet român, Lucian Blaga), dar, totuși, de ce nu putem atinge fericirea? E în firea noastră entropie și rutină? Avem așteptări prea mari? Nu dăruim suficient? Ce face Zeruya Shalev (femeia și scriitorul) după ce a luat decizia de a fi fericită (care e o decizie stoică, despre care vorbiți)?

Zeruya Shalev: În primul rând, așa cum am menționat anterior, nu cunosc motivele din spatele cărților, nu iau multe decizii, multe dintre acestea sunt luate de personaje sau bazate pe intuiție. Mereu simt că sunt doar scriitoarea cărții și asta înseamnă că nu știu mult mai mult decât voi, cititorii. Scrisul este atât de intuitiv și provine din straturi complet diferite ale sufletului. M-au atras întotdeauna familiile nefericite, am considerat că poveștile lor sunt mai interesante, dar trebuie să recunosc că în cărțile mele caut activ momente de fericire, nu renunț la ea. Cred că în toate cărțile mele există momente de bucurie imensă, dar, totuși, acestea sunt înconjurate de dificultăți. Dar este adevărat, fericirea este greu de atins în timp ce suferința este ușoară, este pretutindeni. Mi-aș dori ca lucrurile să stea altfel, dar cred că natura umană tinde să-și amintească mai mult părțile negative decât cele pozitive. Poate este doar natura mea sau poate că este o problemă colectivă a noastră, a oamenilor. Odată cu trecerea anilor, încerc să fiu mai fericită sau cel puțin să găsesc momente de fericire în fiecare zi. Fac tot posibilul. Efortul are mult de-a face cu modul în care suntem crescuți și cu obiceiurile proaste. Cred că primul lucru pe care trebuie să-l facem pentru a fi fericiți este să ne minimalizăm așteptările pentru a avea o viață mai bună.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Scrisul nu este pentru dumneavoastră ceva programat, ordonat excesiv, ci o însoțire a personajelor, o ascultare a lor, o ședință lungă de terapie cu ele. Când interveniți, însă, în materia cărții? Când e momentul să organizați lucrurile, să le dați coerență, să le faceți rotunde? Pe de altă parte, vi s-a întâmplat să fiți în conflict cu unele personaje? Să dureze până vă împăcați? Să le contestați soluția, decizia?

Zeruya Shalev: Încerc să scriu prima variantă a romanului meu destul de rapid, fără să stau prea mult pe gânduri, iar apoi, din când în când, trebuie să opresc și să discut unele aspecte cu personajele mele. De obicei, prima variantă este foarte experimentală și pot scrie capitole pe care știu că s-ar putea să le șterg ulterior. Încerc diferite direcții pentru a fi mai sigură dacă este alegerea potrivită sau nu. Pentru mine este foarte dificil să iau decizii, așa că uneori trebuie să scriu mult și să șterg mult. Multe din scrierile din prima variantă sunt ca un schelet, dar după ce aproape am ajuns la final, dacă nu știu ceva, continui, aștept și păstrez multe spații goale pentru a le completa mai târziu. Când schița este aproape gata, încep să o scriu din nou și din nou și din nou. Ulterior sunt nevoită să iau mai multe decizii, să șterg mai mult și să adaug mult, astfel încât urmează o etapă mai ponderată a scrierii, dar prima parte este foarte spontană și intuitivă. Cât despre personajele mele, da, le pun la îndoială. De exemplu, în Thera, am avut multe dezacorduri cu personajele, în special cu Ella. De asemenea, când am început să scriu Destin, atunci când personajul principal a intrat în scenă, nu știam ce să fac cu ea, nu eram prea mulțumită de prezența ei. La început nu o doream prea mult, mă temeam că mi-ar fi dificil să mă identific cu ea, fiind foarte fanatică și ideologică. Am avut multe discuții cu ea și cu mine încercând să descopăr dacă pot reuși cu adevărat să intru în conștiința ei în acest mod profund pe care literatura îl cere. Cred că unul dintre eforturile mele principale a fost să o îndulcesc puțin. A fost un proces foarte dinamic să o descriu și să-i ofer în continuare o șansă de a se schimba și a deveni mai puțin aspră.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Romanul Destin pare că își trage seva de la povestea mamei dumneavoastră: și ea, asemeni Rachelei, a mai fost măritată înainte să-l cunoască pe tatăl dumneavoastră (iar soțul ei a fost ucis în Războiul de Independență din 1947) și amândoi (ea văduvă, el divorțat) cunoscuseră marea iubire înainte. Ați spus că a fost foarte complicat să creșteți cu povestea asta puternică. Oare de asta și recurența? Nu cumva scriitorul-terapeut își caută propria vindecare, deși spuneți că, pentru dumneavoastră, scrisul nu este terapie? În plus, chiar dumneavoastră ați trecut printr-un divorț când fiica avea trei ani. Exact ca Atara.

Zeruya Shalev: Nu caut niciodată vindecarea în scris. Poate sună ciudat fiindcă într-adevăr scrierea poate fi terapeutică pentru unele persoane, dar pentru mine necesită multă putere și, pe lângă plăcere, este un efort imens. Când scriu trebuie să fiu foarte concentrată, îmi ia multe ore, este diferit de terapie. Cu toate acestea, cred că pentru cititori poate fi terapeutic. Cred că lectura este mai terapeutică decât scrisul. Când mă uit înapoi, un lucru care a fost important pentru mine a fost să împărtășesc puțină lumină despre Israel. Alegerile mele au mai mult de-a face cu tatăl meu decât cu mama mea. Nu am vorbit niciodată despre asta până acum, însă vreau să menționez că tatăl meu obișnuia să facă parte din mișcarea subterană despre care am scris. El nu era la fel de dur ca tatăl lui Atara, nu era un luptător. El ne povestea multe despre acele vremuri, era puțin obsedat de acea perioadă, iar nouă, copii fiind, mie și fratelui meu, nu ne plăceau deloc poveștile lui, nici măcar mamei nu îi plăceau. Poate că eram geloși pe faptul că el era încă entuziasmat de acele vremuri, dar pe mine nu m-a interesat niciodată și nu i-am ascultat poveștile. Ani mai târziu, după moartea lui, mi s-a cerut să scriu un articol pe acest subiect într-o revistă germană. Am amânat cât de mult am putut, cum fac mereu pentru că sunt o mare procrastinatoare, iar când m-am așezat să mă concentrez asupra a ceea ce urma să scriu, brusc mi-au venit în minte câteva episoade și personaje. Inițial nu eram sigură de unde vin, ce vrea această femeie de la mine. Abia mai târziu mi-am amintit de vechile povești pe care tatăl meu mi le spunea, la care nu-i dădeam ascultare, și acela a fost momentul în care m-am întristat. Am început să mă simt atât de vinovată pentru că am ignorat acele povești. Nu puteam să-mi amintesc niciun cuvânt, dar cred că inspirația acestei părți din carte este mai legată de tatăl meu decât de mama mea.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Destin este nu doar un roman psihologic, ci și unul politic (asta deși nu vă place politica). Ați scris mult despre patriotism și Israel. Cum e mai bine: să știi mereu că propria țară nu este un lucru de la sine înțeles (și să ai mereu conștiința acestei mari responsabilități și jertfe) sau să crești având lejeritatea unei realități pe care poți s-o ignori? Pe de altă parte, cum modifică viața faptul istoriei mereu prezente (și Rachela și Eden trăiesc trauma eroului)?

Zeruya Shalev: Sunt de acord că romanele mele devin tot mai politice pe măsură ce trec anii. În timp ce scriam primele mele romane, simțeam că trebuie să mă revolt împotriva realității israeliene și simțeam că trebuie să mă apăr pe mine (dar și pe cărțile mele) de realitatea și de politica israeliană, deoarece sunt atât de extreme, agresive și zgomotoase și pot înghiți scrierile. Așa simțeam eu. Așadar, am dorit să-mi iau libertatea de a scrie despre individ, despre sufletul uman, chiar dacă trăiesc într-o țară foarte politică. Cu trecerea anilor, simt că am devenit mai încrezătoare și mi-am permis să deschid mai multe uși către realitatea țării în care trăiesc și în acest nou roman am făcut-o într-un mod mai amplu. Cred că trebuie să se întâmple într-un mod foarte autentic, iar pentru Rachel a fost așa. Pentru ea nu există o separare între personal și politic, așa că a adus cu ea poveștile și patriotismul în carte. Chiar dacă nu doresc să scriu direct despre politica și realitatea israeliană, istoria joacă un rol important în viața unor personaje, cum este pentru Rachel din Destin sau Hemda din Fărâme de viață. Încerc să permit evenimentelor istorice și problemelor politice să se strecoare doar dacă sunt relevante pentru personaje, pentru biografia lor, pentru lumea lor interioară.

Interviu tehnoredactat și tradus de Iulia Totoianu.

Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru libris.ro.

n.1973, la Brașov, este poet, eseist, jurnalist cultural, sociolog, trainer și educaționist. Este membru al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România din 2014. Aceeași filială îl premiază pentru evenimentul literar al anului (în 2015) și primește Premiul Cartea anului (în 2017 și 2019). A publicat, până acum, 8 volume de poezie, două cărți de dialog (cu Daniel Drăgan și cu Teodor Baconschi) și un volum de interviuri. Între 2007 și 2018 a inițiat și condus Grupul de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi” din Braşov. Este prezent cu cronici, poeme și interviuri în reviste literare.