din suflare de om purtată-n adâncse pune pe pleoape căldură de vis.Te topește, te-mbracă și-ți spune să stai,purtată prin colțuri de lună albastră;încerci să-ți lași gândul să fugă din tineși timid să adormi pe brațe de doruri.Dar golul ce seamănă … Continuă lectura →
Citește mai departe
Într-un mod foarte bizar, el mă iubește mai mult. Deși pare mereu cel care pune sare pe rană, de fapt, în adânc, știe cum să se țină prins de inima mea ca și cum ceva ne leagă pe veșnicie. El … Continuă lectura →
Citește mai departe
Ce binecuvântare sunt oamenii simpli. Oameni de la care poți învăța naturalul, firescul, autenticitatea, scopul real al nostru pe pământ. Adesea, ei sunt foarte sinceri și ne pot șoca prin felul în care își pun înainte „mizeria” din ei, fără … Continuă lectura →
Citește mai departe
De ce cade tot mereu omul? De ce nu poate omul păstra harul lui Dumnezeu? De ce tot mereu dă omul vina pe demoni, când singurul responsabil pentru căderea în ispite e el însuși? Pentru că omului îi place să … Continuă lectura →
Citește mai departe
Mă tem. De ziua care stă să vină. De clipa-n care am să mă văd golită de toate cele ce s-au adunat în mine. De ceasul în care n-am să mă mai știu, de parcă nici n-am fost vreodată. Mă … Continuă lectura →
Citește mai departe
Umblă printre noi, aplecați de spate, palizi și desfigurați, răpuși de propria greutate și neputință, oamenii „roți de rezervă”. Ei se disting de ceilalți prin mers, privire, grai, surâs, plâns și puterea de a iubi, toate înmuiate fără milă într-o … Continuă lectura →
Citește mai departe
Astăzi am făcut o scurtă pauză de la mine însămi și am încercat să mă pun în pielea celor care în perioada asta simt frică: de boală, de autorități, de contravenții, de moarte. Și am înțeles că toată teama asta … Continuă lectura →
Citește mai departe
anul 2011 – Ce bine că nu există Dumnezeu! am exclamat exaltată, însetată de dulceața patimii care mă învăluia cu putere. Și ce bine că nu sunt ca ceilalți, bisericoșii și fanaticii, care nu-și pot face din plăceri extaze și … Continuă lectura →
Citește mai departe
Și se-ntâmpla să-mi fie dor. O sete ce-mi usca și bătăile inimii; o tânjire ce-mi înmuia fiece atom, făcându-mă moale, ca zâmbetul de copil nou-născut. Aș fi fugit să mă agăț de El cu toată puterea, însă pașii n-aveau să … Continuă lectura →
Citește mai departe
Zâmbesc. Nu știu cum să fiu eu când alții vor din mine să facă om curat, ca susurul de râu. Mă legăn ca un prunc, de mine mi-e rușine, că n-am putut să-mi țin durerile în frâu. M-au năpădit tristeți … Continuă lectura →
Citește mai departe
De câte ori îi vine omului să-și verse durerile în brațele altuia? De câte ori își plânge omul neputința, așteptând mâneci familiare să îi șteargă lacrimile egoiste? De câte ori se răzvrătește omul pe acela ce-l rănește, chiar dacă i-a … Continuă lectura →
Citește mai departe
Te uiți la om și plin de el, își vântură în fața celorlați golul din suflet. Se schimonosește de parcă tot ce are nu-i ajunge, de parcă ce-ar avea nu-i este de folos. Își plânge neputința în fața propriei dureri, … Continuă lectura →
Citește mai departe