Umblă printre noi, aplecați de spate, palizi și desfigurați, răpuși de propria greutate și neputință, oamenii „roți de rezervă”. Ei se disting de ceilalți prin mers, privire, grai, surâs, plâns și puterea de a iubi, toate înmuiate fără milă într-o tristețe pe care un om obișnuit nu ar putea să o poarte pe umeri. Ei sunt oamenii care ne sunt nouă confort, siguranță, stabilitate; pentru că ne sunt utili. Sunt oamenii pe care ne vărsăm greutățile, mai rar bucuriile; oamenii pe care îi ținem lângă noi doar pentru momente „speciale” – acele momente când nimeni altcineva nu ne poate înțelege durerile, apăsările, traumele, suferințele. Ei sunt acolo ca să ne aline, să ne vindece, să ne iubească nemăsurat.

În timp ce noi îi sacrificăm în fiecare zi. În timp ce noi ne îngrijim doar de ceilalți. În timp ce noi iubim pe oricine altcineva. În timp ce noi suntem gata oricând să îi abandonăm, dacă le găsim...