Într-un mod foarte bizar, el mă iubește mai mult. Deși pare mereu cel care pune sare pe rană, de fapt, în adânc, știe cum să se țină prins de inima mea ca și cum ceva ne leagă pe veșnicie. El nu se răzbună așa cum o fac eu, ci doar își lasă libertatea să ia forme naturale, conturându-l. Eu, pe de altă parte, îl lovesc lovindu-mă, abandonând, țipând, trădând. El e constant, eu mă zbat în fel și chip să nu rămân într-un loc, de spaimă.

Tot el tace, mult. Adesea nu își poate spune gândurile și nici petele de pe suflet nu simte să le pună pe tapet. În timp ce eu ucid prin cuvinte taina, atât a mea, cât și a noastră. El încearcă să salveze în adânc, eu mă străduiesc să țin cu dinții în afară.

Ne desparte totul, căci nu suntem unul pentru altul. Concomitent însă, dar și lipsit de noimă, ceva ne ține atât de strâns unul de celălalt, încât nu mai par doi oameni, ci doar o singură suflare de viață...