Și se-ntâmpla să-mi fie dor.
O sete ce-mi usca și bătăile inimii; o tânjire ce-mi înmuia fiece atom, făcându-mă moale, ca zâmbetul de copil nou-născut.
Aș fi fugit să mă agăț de El cu toată puterea, însă pașii n-aveau să mă poarte decât în mine; acolo unde El sălășluia fără să-mi spună.

Acolo unde El își făcea lucrarea, sfiit poate de încăpățânarea mea, de refuzul meu; și spre deosebire de mine, El a știut să persiste cât a fost nevoie, în timp ce eu abandonam la fiecare pas.
M-a răscolit, fără să-I dau voie.
Mi-a pus la îndoială gândul, emoția, întreaga mea ființă; nu mai știam de ce trăiesc. Credeam că omul pe acest pământ rămâne simplu om, cu toate ale sale. Dar nu.

Omul e chemat să fie precum sfinții, curat și frumos, poleit în aur și scufundat în lumină. Să fie precum El este, nu doar chip, ci și întreaga Sa asemănare.
Să fie viață veșnică, iubire nemărginită, să poarte lumea toată înlăuntrul său.

Nu-nțelegeam ce-mi spune, nu mă puteam privi altfel decât sunt; dar El insista să-mi pună înainte un alt om, desprins din mine, care deși îmi semăna, părea străin.
O persoană. O icoană vie. Suflare cerească.
Și mă uitam ca-ntr-o oglindă, cum omul ce sunt devine ce-am fost. În mine avea să-nmugurească dorul.

Dorul de Cer, de sfinți, de îngeri, de El. Voiam și eu să fiu cu ei, încă în trup. Dar cum? Ce-i trebuie omului să poată deveni chip dumnezeiesc? Ce îl ține pe om viu, chiar și aici, pe pământul trecător? Ce îi lipsește omului de nu se poate vedea pe sine, precum este în adâncul său?

Dorul.