Și se-ntâmpla să-mi fie dor. O sete ce-mi usca și bătăile inimii; o tânjire ce-mi înmuia fiece atom, făcându-mă moale, ca zâmbetul de copil nou-născut. Aș fi fugit să mă agăț de El cu toată puterea, însă pașii n-aveau să mă poarte decât în mine; acolo unde El sălășluia fără să-mi spună.

Acolo unde El își făcea lucrarea, sfiit poate de încăpățânarea mea, de refuzul meu; și spre deosebire de mine, El a știut să persiste cât a fost nevoie, în timp ce eu abandonam la fiecare pas. M-a răscolit, fără să-I dau voie. Mi-a pus la îndoială gândul, emoția, întreaga mea ființă; nu mai știam de ce trăiesc. Credeam că omul pe acest pământ rămâne simplu om, cu toate ale sale. Dar nu.

Omul e chemat să fie precum sfinții, curat și frumos, poleit în aur și scufundat în lumină. Să fie precum El este, nu doar chip, ci și întreaga Sa asemănare. Să fie viață veșnică, iubire nemărginită, să poarte lumea toat�