din suflare de om purtată-n adânc
se pune pe pleoape căldură de vis.
Te topește, te-mbracă și-ți spune să stai,
purtată prin colțuri de lună albastră;
încerci să-ți lași gândul să fugă din tine
și timid să adormi pe brațe de doruri.
Dar golul ce seamănă moarte în viață
îți sfâșie somnul, te lasă-n abis;
ce dulce se vede acum și-o secundă
în care sub ochi nu mai ai decât pace.
Ce departe-i speranța ce seamănă lină
frânturi de iubire și margini de Rai.

din bucată de om rămâne întregul
țintuit la pământ de timpul ce stă.
Pe pervaze de sticlă se uită în sine,
văzând și alți oameni în taina din el;
și nu mai pricepe de ce a sa lume
poartă în ea aripi, deși se dărâmă.

insomnie.