Mă tem. De ziua care stă să vină. De clipa-n care am să mă văd golită de toate cele ce s-au adunat în mine. De ceasul în care n-am să mă mai știu, de parcă nici n-am fost vreodată. Mă tem că n-am să mă-nțeleg atunci când voi putea să deșertez poverile din spate, uitând că suferințele îl fac pe om titan. Dac’-am să uit că zâmbetele sunt frumoase doar atunci când se ivesc pe chipuri slute? Și că surâsul este sincer numai dacă a gustat cândva tristețea? Mi-e groază că în clipa-n care-am să renasc, amintirile n-au să mă lase să fiu vie. Cum, Doamne, să mă deșertez cu totul, lăsând în urmă tot ceea ce m-a zdruncinat? Oare să-mi pot uita extazul, să nu mai știu ce răni m-au brăzdat? Nu cred să pot a mă uita pe mine, căci prea m-am atașat de golul care sunt. De emoțiile vinovate și cicatricile din piept. Care deși îmi vor fi luate, de parcă nici n-au fost, nu m-ar lăsa să fiu altfel decât m-au făcut să fiu – greoaie...