Mă tem. De ziua care stă să vină. De clipa-n care am să mă văd golită de toate cele ce s-au adunat în mine.
De ceasul în care n-am să mă mai știu, de parcă nici n-am fost vreodată.
Mă tem că n-am să mă-nțeleg atunci când voi putea să deșertez poverile din spate, uitând că suferințele îl fac pe om titan.
Dac’-am să uit că zâmbetele sunt frumoase doar atunci când se ivesc pe chipuri slute? Și că surâsul este sincer numai dacă a gustat cândva tristețea?
Mi-e groază că în clipa-n care-am să renasc, amintirile n-au să mă lase să fiu vie. Cum, Doamne, să mă deșertez cu totul, lăsând în urmă tot ceea ce m-a zdruncinat? Oare să-mi pot uita extazul, să nu mai știu ce răni m-au brăzdat?
Nu cred să pot a mă uita pe mine, căci prea m-am atașat de golul care sunt. De emoțiile vinovate și cicatricile din piept. Care deși îmi vor fi luate, de parcă nici n-au fost, nu m-ar lăsa să fiu altfel decât m-au făcut să fiu – greoaie și pustie, cu pietre ca de râu zdrobite fără milă în inima-mi firavă ca de prunc.
Eu nu cred, Doamne, că ce îmi zici se poate și la mine. Nu am credință ca să-mi pot uita micimea. Tu îmi promiți și știu că ai dreptate, însă mi-e prinsă viața de trup, dar și de mintea muribundă, ce nu-mi dă voie să mă urc acolo unde-nflorește omul.
Mă tem. Că mi-e comodă uscăciunea. Și că durerile ce mă cuprind au să-mi fie groapă.
Nu pot să salt, nu mai am vlagă. Mă tem c’-am să rămân pe veșnicie un sac de oase și de cărnuri putrezite, ce-și lasă dâra sub seninul Tău.
Abandonez. Nu pot. Te rog să mă iubești chiar dacă mă întorc la mine. Nu îmi e limpede cum trebuie să fac.
Nădăjduiesc. Mă tem. Te las pe Tine. Eu nu-s în stare decât să fiu un sac.

Mă tem. Și nu doar pentru mine. Ci și c’-ai să Te ostenești c’-un om care nu-și vede rostul și ucide tot ce-ar fi putut să fie. Nu merit. Lasă-mă strivită sub propriul taler, ce-și pleacă greutatea la pământ, de unde poate n-are să se mai ridice niciodată.

Fii om în locul meu, Doamne.