Cultura

  • Tennessee Williams-Memoriile unui bătrân crocodil 125

        ”În 1930 m-am angajat ca jumulitor de pene la o crescătorie de porumbei dintr-una din aşezările de la periferia oraşului Los Angeles, aşezări despre care se spune că sunt un ciorchine de sate în căutarea unui oraş. Slujba asta de jumulitor nu era prea lucrativă, dar avea o serie de compensaţii nemateriale. De câteva ori pe săptămână se aduna un grup de băieţi şi de tineri în „şopronul de execuţii“. Porumbeii erau omorâţi prin despicarea gâtului, după aceea erau ţinuţi de picioruşe, care li se zbăteau frenetic, deasupra unei găleţi în care li se scurgea sângele până îşi dădeau duhul. Pentru fiecare porumbel pe care-l jumuleam şi-l pregăteam pentru piaţa din Los Angeles, aruncam câte o pană într-un bidon marcat cu numele fiecăruia dintre noi, şi la sfârşitul zilei eram plătiţi după numărul de pene din bidon. Pentr

    Citește mai departe

  • Mircea Ivănescu- Despre înțelepciune... 263

        lui v înnopteanu nu-i place filozoful j paul sartre, zice că e prea multă doxologie în el, prea multe gerunzii cu liniuță, v înnopteanu preferă să asculte cum pisicâinele lui face măr. (tră- dează marele meu pisicâine benone - spune v înnopteanu - o mai multă înțelegere atunci când face măr, despre abstrusa alegere a pro-jectului înainte decât hegelianul sartrone). or, v înnopteanu l-a citit pe j p sartre cu sârg și-a scos și citate, a fost chiar și în târg să-și cumpere un creion cu vârf moale, să-și facă semne pe marginea cărții, așa că respingerea lui sartre după un bine gândit plan de argumente de către v înnopteanu este imaginea seriozității însăși, pe care pisicâinele o mârâie liniștit.

    Citește mai departe

  • Mircea Ivănescu - Așteptându-l pe tata Goriot mai bine să ne ducem întâi la bibliotecă 141

      facem ca în piesele noastre - înclinăm prisma această care e timpul lăuntric, așa cum noi îi dăm preț - și ne desfacem în mai mulți, unii adevărați - și, ca acela care voia astfel să-și economisească drumul la țară - unde-l aștepta logodnica - ne gândim să lăsăm eul nostru cel mai de preț - adevărat - să rămână, asemenea unui gândac uriaș în pat - și alții să-i luăm cu noi - căci acuma noi ne gândim să-i facem o vizită de reprezentare - (lumea este reprezentarea mea - și asta am înțeles-o noi pe scara pe care va trebui s-o urcăm acum, căci cu adevărat îi vom face ei vizită) - și deci îl rugăm pe unul din noi să ne însoțească -și el acceptă, spunându-ne că va ști să ne prezinte în așa fel încât să o facă pe ea să surâdă - și el însuși surâde spunându-ne asta. și deci mergem - preludiul e doar o singură frază, legănându-și încheierile

    Citește mai departe

  • Mircea Ivănescu- Sufletul romantic și întâlnirea cu poetul 129

      minunat - el ne trimite o carte a înțelepciunii, unde sunt strânși laolaltă mai ales cei din generația a doua a căutătorilor noptatici - și dacă noi o deschidem, putem poate găsi explicația - și o deschidem - și citim că fantasmagoriile vesele se risipesc treptat sub cerul imens înstelat -și stăm și ne gândim - și citim despre câinele care se purta față de frumoasa egiptianca - spune acolo - cu o umilință dezgustătoare, dar spionându-i toate gesturile, și bătându-și joc de ea când o vedea jucându-se cu păpușa de cârpe - ca și cum ar fi fost prințul - și ne gândim iar că grație acestei cărți atât de groase - și unde citim mai departe că el îi scria, noaptea târziu de tot, că orice cuvânt trebuie să se întrupeze, chiar și cuvântul iubirii - noi ne-am putea întrupa, nu în câine, ci în maimuță acum de demult care să o urmeze peste tot pe denisa,

    Citește mai departe

  • Mircea Ivănescu- ieșirea din clișeu... 119

      însă atunci problema ar fi cum anume să ne mișcăm în lăuntrul acesta - unde se poate, deopotrivă înainta într-o parte, într-alta - și chiar înapoi - căci roza sulfurilor în ținutul acesta sufletesc se desfoliază în cele mai nebănuite îndreptări ale cailor de la un loc, de la o clipă la alte - mersul, anevoios, printre trunchiurile nemișcate ale timpului interior - și trosnesc sub pași vreascuri câte unui gând răslețit de altă dată, acum numai o clipă zvâcnind sub piciorul care își caută înaintarea - și pândesc ochii mărunți din tufișuri - mersul acesta strivind vorbe mai vechi, și căutând calea înspre afară - dincolo de vorbele aruncate în spate, înainte, uscate, și peste care treci - să ieși așadar la lumină -ca într-o poveste cu care să închei rotirea unui an - într-o zi de aniversară -și deodată în lumină - (și povestea până atunci spunând despre o clipă sau alta

    Citește mai departe

  • Eugen Ionescu – Un portret anecdotic al lui Brâncuși 108

      L-am cunoscut personal pe Brâncuşi foarte tîrziu, în cei din urmă ani ai vieţii sale, la pictorul Istrati, al cărui atelier se afla în Impasse Ronsin, chiar în faţa celui al sculptorului, despărţit de o străduţă de un metru lăţime. „Cine-i Ionescu ăsta care scrie piese de teatru ?", îl întrebase Brâncuşi pe Istrati. „Adu-mi-l într-o seară, vreau să-l cunosc." Bineînţeles, admiram de multă vreme operele maestrului. Auzisem vorbindu-se şi despre om. Ştiam că era arţăgos, nu prea binevoitor, cicălitor, aproape crud. Ii alunga, acoperindu-i de injurii, pe negustorii sau colecţionarii care veneau să-l vadă pentru a-i propune să-i cumpere sculpturile. Îi îndepărta, ameninţîndu-i cu bîta, şi pe admiratorii sinceri şi naivi care-l supărau. Existau, totuşi, cîţiva rari privilegiaţi şi privilegiate pe care Brâncuşi, neputînd trăi mereu cu totul singur, îi primea şi îi răsfăţa: aceştia sau acestea erau invitaţi să ia parte la mesele lui, în acelaşi ti

    Citește mai departe

  • Eugen Ionesco – Portretul lui Caragiale 1852—191 115

      Născut în 1852, în împrejurimile Bucureştilor, I. L. Caragiale a scris excelente povestiri şi citeva piese de teatru care au „revoluţionat" teatrul românesc, uşor de revoluţionat, deoarece, ca să zicem aşa, nu exista. De fapt, el l-a creat. Prin valoarea comediilor de moravuri şi de caractere, scrise, din păcate, într-o limbă fără circulaţie mondială, I. L. Caragiale este, probabil, cel mai mare dintre autorii dramatici necunoscuţi. Scîrbit de societatea timpului său, după ce şi-a agravat dezgustul denigrînd-o, în întreaga sa operă, cu violenţă şi luciditate, talent şi umor, I. L. Caragiale profită de o moştenire tîrzie pentru a se expatria la sfîrşitul vieţii sale la Berlin, unde muri în 1912, la şaizeci de ani şi cinci luni. Refuzase, în ianuarie al aceluiaşi an, să se întoarcă la Bucureşti pentru cele cîteva zile necesare sărbătoririi oficiale a celor şaizeci de ani ai săi şi a carierei sale, căci, întrucît

    Citește mai departe

  • Charles Baudelaire - À une heure du matin... 104

        Enfin ! seul ! On n’entend plus que le roulement de quelques fiacres attardés et éreintés. Pendant quelques heures, nous posséderons le silence, sinon le repos. Enfin ! la tyrannie de la face humaine a disparu, et je ne souffrirai plus que par moi-même. Enfin ! il m’est donc permis de me délasser dans un bain de ténèbres ! D’abord, un double tour à la serrure. Il me semble que ce tour de clef augmentera ma solitude et fortifiera les barricades qui me séparent actuellement du monde. Horrible vie ! Horrible ville ! Récapitulons la journée : avoir vu plusieurs hommes de lettres, dont l’un m’a demandé si l’on pouvait aller en Russie par voie de terre (il prenait sans doute la Russie pour une île) ; avoir disputé généreusement contre le directeur d’une revue, qui à chaque objection répondait :”— C’est ici le parti des honnêtes gens, ” ce qui implique que tous le

    Citește mai departe

  • Kostis Palamas – Caprifoliul... 112

        Să fiu caprifoliul ce din ogradă se cațără floare-nălțându-și pe zidul lăcașului tău, caprifoliul ce din suflarea ta tânără proaspăt se ține, proaspăt trăiește mereu.   Să viu, să mă-nalț la fereastră, să-mi sprijini verdeață și ramuri. Și pernă să fiu, cuib moale obrazului tău, iubitoarei priviri prin deschisele geamuri.     Unească-se florile mele

    Citește mai departe

  • „Este o datorie morală de a transmite generațiilor ce urmează niște adevăruri istorice” (Anda Vahnovan, interviu) 127

    Pe Anda Vahnovan am început să o urmăresc pe Facebook. Nici nu țin minte care a fost momentul zero al acestei prietenii, dar de atunci am ajuns să-i citesc poezia și proza cu o receptivitate aparte. Mă încearcă o fericire aparte să vă fac cunoștință cu ea ca scriitor și... The post „Este o datorie morală de a transmite generațiilor ce urmează niște adevăruri istorice” (Anda Vahnovan, interviu) appeared first on Recenzii filme și cărți.

    Citește mai departe
© Toate drepturile rezervate Ziarul toateBlogurile