Pânze pe Nil,păsări fără grai, cu-o aripăcare-și caută-n liniște perechea,pipăind pe absența ceruluiun trup de efeb înmărmurit;scriind cu cerneală invizibilă prin albastruun strigăt disperat.Traducere Aurel Rău
Citește mai departeDomn al iubirii mele, iartă-mi scrisa slujindu-te respectuos, vasală, Aceste vorbe nu-s trufașe; li s-a menit să te ajungă fără fală. Poate că-mi este prea sărac prinosul și despuiat de oarecari cuvinte, atuncea blând ai să acoperi osul cu gândurile tale ca-n veșminte. Până când steaua ce-mi sluji-n mișcare cu sfânta-nfățișare mă țintește
Citește mai departeUmbli pe-aceleaşi drumuri pe care-ai mai umblatCu norii şi cu anii rămaşi în amintire.Aproape înalt eşti de frumos băiat,Adolescent ca lacrima subţire. Cu capul în pământ bolborosind mereu,Te poartă timpul cu o curea de mână,Şi nu mai poţi să scapi de-un tren,Şi nu mai crezi în steaua din fântână. Umerii-ascuţiţi s-au domolit treptatSub fulgere şi bruma cea de toamnă.Ploaia din geam n-o mai alungi cu-n gest,Nesomnul mamei nu mai ştii ce-nseamnă. Desculţ te-ar vrea călcâiul prin noroiPe umeri de copite către seară,Dar strâng şireturile negre de pantofiŞi degetele-ţi ard pe o ţigară. Pe-o margine de apă te-ai dezbrăca
Citește mai departeAici unde suntem e pace cu adevărat. E pace cu adevărat. La picioarele tale, iubito, prunul sălbatic a înflorit,colina întreagă e semănată de îngeri cu florilece s-au numit imortele. Din inima meaun mac de câmpie s-aprinde o dată pe an. Este noapte,şi la picioarele tale iubito, prunul sălbatic a înflorit. Marea adânc priveghează tăcerile albe în cares-a înecat graiul nostru, iar luna, ca-n vechile sfinte poemeluminează zidirea în formă de crin. Un crin cugetând,astfel am fost şi-am trecut noi pe ţărmul acestala marginea mării. Universul întreg e un crin. Aici unde suntem e pace cu adevărat. E pace cu adevărat.
Citește mai departePogoară-te dintru adâncuridă-mi hotărârecă nu e nimicîn adâncuri…că ochii ah ochiinu ţin nimicîn adâncuri…cum în oceanenu pot să fieruini şi armade…că nu e nimicdecât pletele blondecare-s nimic…că nu e nimicîn adâncurinimic.
Citește mai departeDouă corpurise resping între elecu o forţă invers proporţionalăpătratului distanţei ce le separă. Astfel încâtfiece corpavând levitatepluteşteîn jurul lui însuşipe o elipsăinterioară Astfel încâtorice existăîn Universe guvernatde singurătate Şi uşor se deducedin astaprincipiulsingurătăţii entropicecu o mulţime de consecinţemai mult sau mai puţin previzibilemau mult sau mai puţin raţionale (Spiritele catastroficepot desigur extrage concluzii înfavoarea sfârşitului lumii prinsingurătate) Şi desigurse poate filosofacu nostalgieşi scrie poemes’ar putea facefilme S.F.despre lumi guvernatede o stranie lege
Citește mai departeŞarpe prea sfânt, înţeleptule.Tu care la zidul pădurii, după ploaia de vară,mi te-ai arătat în chip de balaur-copil pogorât dintru ceruri,cu pletele albe ca spumele mării şi-ai spus: „Pregăteşte”… Şi sfânt şi alb se scuturau salcâmiipe urmele tale de purpură…Tu care în chip de dragon cu trei miliarde de capetemi-ai vorbit cu o mie de limbi despre Dânsaşi despre graiul uitat,protector celest al Misterelor, al seminţiei pontice,iată acum înaintea culcuşului tău am venit dezbrăcatşi din tot ce-i în lumea aceasta am luat numaitracica lyră.Sunt pregătit. Iată ce-mi spuse. (Loculpredestinării voi toţi îl cunoaşteţi. Ca melcul urechiie văgăuna aceea, în intermundiu, şi uniisocot că e însăşi Urechea. Fiecaree slobod să creadă ce vrea în
Citește mai departeŞi toate secundele mi le ilumineazăneşansa,o şansă eternă făgăduindu-mi.Fără cuvinte, iubito, fără columnă debronz,noi pentru noi ne clădim pe noi înşine-nnoi, cu nemîntuire şi cutremurarepe noi nouă înşine predestinîndu-ne. Iată – ascult sub bătaia de suliţi stelarevestea ferice a perfecţiuniişi fruntea mea se înalţă din nefiinţăaureolă ideală purtînd, întocmai caodinioarăsub astrul neşanseipe noi nouă înşine predestinîndu-ne.
Citește mai departe„De unde vii străine şi încotro te duciPe calea cu spaime şi cu năluci?” „Din neguri vin, călătoresc spre ceaţă,Trecui printr-o cetate cu numele de Viaţă; Dar n-am stat mult, mă strigă glasurimulte,Tu n-auzi vraja unei alăute?”
Citește mai departeÎn noapte, în noapte, în noaptevoi bate la uşile oarbe ale tăcerilor…„Acestea sunt uşile tainei,în număr de şapte,”– Corăbierilor,rătăcitori după Soare,lăsaţi-mă singur… Cutremurare-n afară, dar pace adâncă-n adâncuri,cu degete palide, flori de iacint,şi uşa dintâi s-a deschis scârţiind;şi am stătut fără nume, neştiutor,nespus de uşor,neştiutor început,fără trecut,neştiutor viitor… Şi am bătut – eram altul, cu floare de măr,şi mere rodit-au într-adevăr,o lume se-ncearcă în fiece mărşi fiece măr e un un număr…Cu degete arse şi ochi de scântei,la uşa de taină cu numărul trei;pe frunte-mi – frunza, una, de trifoi:„Şi tot înţelesul, şi singurul sensîl vei avea prin subiect, predicatşi voluptoasa lor întrunire;şi totul va fi
Citește mai departe