Ai apărut ieşind din noapte Şi erau flori în mîinile tale, Acum o să apari dintr-o forfotă de oameni, Dintr-un tumult de vorbe despre tine. Eu, care te-am văzut printre lucrurile primare, Turbam când îţi rosteau numele În locuri de toate zilele. Aş fi vrut ca valurile reci să-mi spele mintea, Iar lumea să se usuce ca o frunză moartă Ori ca seminţele de păpădi
Citește mai departeEu, chiar eu, sunt cel ce cunoaşte drumurile Prin văzduh, iar vântul de acolo mi-e trup, Eu am văzut-o pe Doamna Vieţii, Eu, chiar eu, care zbor cu rândunelele. Verde şi sur îi e veşmântul, Jucându-i în vânt. Eu, chiar eu, sunt cel ce cunoaşte drumurile Prin văzduh, iar vântul de acolo mi-e trup.
Citește mai departeCe tot ai, o, suflete al meu, cu paradisul? N-ar fi mai bine, când ne vom fi câştigat libertatea, Să mergem într-un loc senin în care soarele Să picure peste noi prin frunzişul măslinilor O glorie lichidă? Dacă în Sirmio, Suflete al meu, te voi afla când viaţa asta-i dusă, Aşa-i c-o să găsim un promontoriu plin de sfinţenia Unor adepţi eterici ai desfătărilor terestre,
Citește mai departeM-am uitat în buzunarele mele - nimic.M-am uitat în jur, am desfăcut larg palmele – nimic.M-am gândit mai adânc,M-am concentrat cu ochi închiși – nimic.Am alergat acasă și mi-am deschis dulapurile și sertarele,Am răscolit prin hârtiile mele și toate cărțile mi le-am deschis la aceeași pagină – nimic.Am izbit cu pumnul în peretele albȘi rând pe rând, toți pereții orașului s-au prăbușit ca niște cărți de joc, Am trecut printre trupurile striviteAm privit în ochii lor – nimic.
Citește mai departeRegele orb s-a așezat în fotoliuOrbii așteaptă urlândRegele orb face un semnOsânditul orb este adusCălăul orb își ascute secureaSoldații orbi îl târăsc pe osânditul orb strigând: Hei, călăule, unde ești? Călăul orb strigă: Aici! Aici! Luați-vă după sunetele securii pe care tocmai o ascut! Bâjbâind, împiedicându-se, înjurând, soldații orbi l-au adusPe osânditul orb lângă călăul orb Călăul orb se ridică și-l pipăie rânjind pe osânditul orb Îi spune: așează-ți capul deasupra buturugii Osânditul orb caută cu mâinile prin prafCaută buturuga, o găsește, o pipăie, își potrivește capul deasupraRegele tremură d
Citește mai departeDacă m-ai chema, ar zvâcnio mie de păsări în colivii;o mie de uşi s-ar da-n lăturişi s-ar umple văzduhul de păsărişi - ca legătura de chei a pământului -ar zăngăni apele sub mâinile vântuluişi s-ar vesti dezgheţul pretutindeni!Izvoarele-ar căpăta călcâie şi pintenişi-ar începe să călărească la valepe trunchiuri de copaci, peste pietrele aspreşi goale;sloiul albastru al singurătăţii s-ar sparge în hău -tu, dezgheţul meu, soarele meu! Din volumul "Spectacol în aer liber - o altă monografie a dragostei", Editura Albatros, 1961
Citește mai departeMi-am scos masca; şi m-am văzut în oglindă. Eram copilul de-acum nu ştiu câţi ani. Nu mă schimbasem deloc… Ăsta e avantajul de-a şti să dai jos masca. Eşti mereu copilul, Trecutul care-a fost Copilul. Mi-am scos masca şi apoi mi-am pus-o iar. Aşa e mai bine, Aşa, fără mască.
Citește mai departeRea ca o spusă mieroasă noaptea începe.Cu merele celor muţi ne hrănim.Împlinim o lucrare ce mai degrabă stelelor o laşi;în toamna teilor noştri stăm ca un roşu de steag gânditorca oaspeţi arzători la sud.Jurăm în numele noului Crist, să cununăm pulberi cu pulberi,păsări cu rătăcitoare-ncălţări,inima noastră cu scara de apă.Lumii jurăm sfinte juruinţi ale nisipului,bucuros le jurăm,tare jurăm, pe-acoperişuri de somn fără vise,şi fluturăm firul vremii, cărunt...Ei ne strigă: huliţi!De mult noi o ştim.De mult noi o ştim, ei şi ce?În morile morţii voi măcinaţi făina albă a făgăduinţii;o puneţi în faţa fraţilor şi surorilor voastre.Noi fluturăm părul vremii, cărunt.Ne-aduceţi aminte: huliţi!Prea bine o ştim,deasupra noastră să cadă păcatul.Deasupra noastră să cadă păcatul tuturor semnelor vestitoaresă vină gâ
Citește mai departeAtâţia dintre semeni nu prea ştiuce să înceapa-n zori cu suferinţa.Ei nu-şi dau seama nici spre seară de prilejulchemat să-nalţe mersul, cunoştinţa.Suferinţa poate fi întuneric, tăciune în inimă, pe frunţi albastru ger, pe coapsă ea poate fi pecete arsă cu fier, în bulgăre de ţărânăo lacrimă sau sâmbure de cer.Nu mai calcă pe pământcine calcă-n suferinţă.Ea schimbă la faţă argila, o schimbă în duhce poate fi pipăit, duios, cu ştiinţă.Tată, carele eşti şi vei fi, nu ne despoia, nu ne sărăci, nu alunga de pe tărâmuri orice suferinţă.Alungă pe aceea doar care destramă, dar nu pe-aceea care întăreştefiinţa-ntru fiinţă.Fă ca semenii noştri, de la oameni la albine, de la-nvingători la biruiţi, d
Citește mai departeVenea o seară moale ca mingile ce ni-saduse din afara terenului de tenis.Şi chiar terenul însuşi părea curbat în arc,cărămiziu şi umed în spate de parc,cînd fu schimbată ultima minge.Pieri şi cel ce strângeaccesoriile-n tecile lor. Îi urmă pildamasiva jucătoare Clotilda.Vârându-şi racheta-n pânză portocalie,ea era albă, impunătoare, şi porni, uşor saşie,uşor obosită, legănând un sac,zâmbitoare, cu pas leneş, spre terasa de lângă lac.Iat-o fredonând, aşezatăla masa nichelată.E liberă, calmă, iubeaţă,coctail imens are-n faţă, iar pe scaunul de vizavi,melancolic că se duce gingaşa zi,în volte dulci, urmând plan măiastru,execută contorsiuni lente un vârcolac albastru.Are de-a lungul trupului din paftale şi ineletrei creste paraleleşi ochi ovali, colosali, năuciţi de reverii,ca două lune sângerii.
Citește mai departe