Dacă ar fi să găsesc niște versete peste care privirile noastre să treacă mai nonșalante și mai lipsite de considerație în Cartea Psalmilor, apoi acestea sunt:

19 O, Dumnezeule, de ai ucide pe cel rău!

Depărtați-vă de la mine, oameni setoși de sânge!

20 Ei vorbesc despre Tine în chip nelegiuit,

Îți iau Numele ca să mintă, ei, vrăjmașii Tăi!

21 Să nu urăsc eu, Doamne, pe cei ce Te urăsc

și să nu-mi fie scârbă de cei ce se ridică împotriva Ta?

22 Da, îi urăsc cu o ură desăvârșită;

îi privesc ca pe vrăjmași ai mei.

Cum să nu pălească ele în importanță și semnificație pe lângă gândul că sunt o făptură așa de minunată, înconjurat pe dinapoi și pe dinainte de prezența Creatorului!

Cum să nu observ că ele cad ca nuca-n perete, atunci când sunt privite în contextul psalmului! Cin` le-a pus acolo și de ce?

Cum să le pui pe un calendar pe fondul unui apus de soare, așa cum adesea sunt afișate, de pildă, versetele 14, 17 și 23, întru sfânta amorsare a simțirii și a încurajării ziditoare?

De fapt, ele conțin, dacă le privești cu atenție, mic licurici neprihănit și încurajat ce ești, o rugăciune a fariseului, făurită pe același calapod precum cea din pilda lui Isus.

„Privește-mi, Doamne, ura! Nu-i așa că e frumoasă, desăvârșită? Cum îi mai rabzi? Din punctul meu de vedere poți să torni peste ei foc și pucioasă, își merită soarta. Pe când eu …”

O, ce ironie! Căci a vorbi despre ură omenească desăvârșită este cam totuna cu a vorbi despre fire pământească îndumenzeită.

Nu că ne-ar fi mai simplu să iubim, pur și simplu, nici că doar asta ar trebui să facem.

Există lucruri în viață pe care le urâm – omenește, în slăbiciune și fără minte adesea, că nu se poate altfel –, iar acesta este țepușul pe care îl vom trage cu noi, peste tot pe unde vom merge, până la ultima suflare.

Oh, ce har este să poți să te poți ruga – ca fariseu sau ca vameș, nu contează – cu frică, dar și cu mare tremur: Doamne, iubesc! Ajută urii Mele!