A fi sau a nu fi un om care vrea binele altora mai presus de binele lui?

În încercarea mea de a fi un om bun, am fost adesea luat de prost. Și totuși, nu mă pot abține. Vreau în continuare să împrăștii fericire și zâmbete, să pun oamenii din jurul meu mereu pe primul loc. Mi-am spus de multe ori că ar fi mai bine să fiu mai egoist, să joc eu rolul soarelui în tot ecosistemul din care fac parte.

Cu toate acestea, mă bucur mai mult când văd răsăritul unui zâmbet pe chipul cuiva, când observ cum i se ridică încrederea și cum i se deschid aripi pentru a deveni o versiune mai bună a sa. De multe ori, am încercat să construiesc trepte pentru ca cineva să se poată folosi de ele și să ajungă la obiectivele pe care și le-a propus. În relații, sper că am reușit să ofer sprijin, să ajut la creșterea stimei de sine a celorlalți, uneori poate chiar prea mult, făcând o glumă nevinovată.

M-am întrebat de multe ori de ce fac asta, de ce dau curs acestor gânduri. Oare e naivitate? Oare încrederea mea în faptul că oamenii pot fi buni și recunoscători este cel mai mare defect al meu? Un defect de care unii profită, conștient sau inconștient? Și, în același timp, un defect care mă face să devin tot mai singuratic, preferând să mă retrag departe de oameni?

Poate că acesta este și unul dintre motivele care alimentează nesiguranța mea, lipsa de încredere în mine însumi, o neîncredere care mă face să mă simt mic, mai ales în fața femeilor care, poate, își doresc ceva mai mult de la mine.