Mereu am zis că sunt soare. Îmi place să cred asta, îmi place când văd lumea zâmbind în jurul meu și trăiesc starea de confort. Ador asta. Și din această idee, plus culoarea părului meu, îmi place să cred că pot transmite energie solară către sufletul celor ce-mi sunt alături.

M-am ghidat mereu să-mi țin aproape planete – femei complexe, mature – cărora să le adaug lumină în priviri, să le încălzesc, să le protejez. Însă, în ultima perioadă, am început să vorbesc cu Luna. Trăim în aceeași galaxie, dar orbităm în direcții diferite. Ne întâlnim rar, și atunci când o facem, mă eclipsează din toate punctele de vedere și lasă o umbră stelară peste ochii mei.

Cum poate avea tenul tău culoarea apusului de soare, iar lumina mea să ți se așterne atât de bine pe piele? Cum pot ochii tăi să fie atât de luminoși, încât să creeze poteci sufletului meu, pentru ca el să-și regăsească calea corectă după rătăcire? Și vocea ta, ce influențează mareele prin gravitația ce o emani, să îmi creeze fluxuri și refluxuri de gânduri…

Am început sa ma întreb, dacă alergatul asta stângaci, pe care-l fac prin toate colțurile galaxiei, doar, doar sa-ti mai răpesc cate un zambet, ar putea duce la ceva real, sau e doar o creatie a imaginației mele.

Mi-aș dori să te fur, să nu mai fii un satelit ce se rotește în jurul Pământului și să devii noua mea planetă. O nouă planetă care să zâmbească mângâiată de razele mele, să primească căldură și îmbrățișări, iar săruturile, apusuri și răsărituri în fiecare început și sfârșit de zi.