Atâtea melodii de dragoste. Atâtea versuri ce spun povești trăite, pierdute sau visate. Mă gândeam de câteva ori în care dintre ele te regăsești. Mă gândeam dacă inimii tale îi mai tresare vreo bătaie atunci când, poate, vreun vers îți aduce o adiere ușoară a unei amintiri cu mine. Mai ai amintiri cu mine, oare? Sau viclenia gândurilor spre o nouă viață ți le-a furat? Le-a ascuns într-un colț umbrit de furtunile minții tale depresive și le-a etichetat cu „cel mai rău bine pe care un fraier ți l-a făcut”!

Ce amintiri urâte, cu ochii tăi strălucind de fericire și zgomotul râsului tău la simplele glume pe care le împărtășeam împreună. Le-ai ascuns în umbra unei idei ce speri că îți va aduce fericirea în viitor! Sper că le-ai pus într-o cameră fără geamuri sau cu draperii dese și negre, pentru a nu pătrunde niciun fel de lumină. Mi-e tare frică să nu dea peste o rază de soare, o fărâmă de lumină, un gând, fiindcă știu că au fost puternice și reale. Să nu le lași la lumină vreodată, căci îți vor umple inima din nou de gânduri și vise de care aveam grijă împreună. Iar eu… am murit și nu voi mai fi capabil să le pot alimenta și susține din nou.

Am murit. Nu mai știu ce e iubirea și o confund cu o partidă de sex ieftin. Nu mai știu ce e sărutul și senzația lui, ci îl folosesc doar ca un instrument de speță joasă într-un preludiu. Mângâieri? Atingeri tandre? Sunt o brută, ale cărei sentimente și delicatețe s-au pierdut odată cu fluturii ce-mi umblau prin stomac. Ce mai sunt aceia fluturi? Ce mai e tresărirea la atingerea unei coapse sau a unui sân? Am murit… sau, cel puțin, sunt în moarte clinică.

Aș avea câteva organe de donat! Poate, cu mintea altcuiva, inima mea va mai avea puterea să bată pentru cineva.