Am atât de multe idei: întortocheate, împrăștiate, încurcate. Atât de multe gânduri, fiecare în conflict cu celelalte. Sunt total nemulțumit de risipa asta de timp pe care o fac și, totuși, nu mișc un deget pentru a schimba ceva. Nu știu dacă e lașitate, frică sau altceva — ce dracu o fi — însă ard zilele ca pe niște chibrituri. Mă uit în jur și analizez, câteodată mă și compar, iar undeva, în adâncul meu, simt că viața și-a bătut joc de mine pe alocuri. Cu siguranță și deciziile mele au influențat lucrul ăsta — naivitatea mea de a crede că oamenii sunt buni și că atunci când iubesc, iubesc pentru totdeauna, luptând pentru ce au mai ales în momentele în care se simt trași în jos de propriile orgolii.

Știi ce e de râs? Deși am trăit asta pe propria piele, nu am renunțat la ideea asta și o susțin în continuare, cu speranța că, poate, dacă nu o voi mai trăi eu vreodată, o voi vedea măcar prin ochii altor îndrăgostiți care nu renunță la lupta pentru dragostea lor.

Eu am tras cât am putut de mult. Am tras de toate momentele avute, să le păstrez, să le prețuiesc. Dar timpul, deși părea un aliat loial la început, a devenit cel mai mare dușman al amintirilor mele. Părtaș la uciderea lor este și creierul, care, deși impregnase privirea ei prin toate gândurile și trăirile avute — precum apa care își face loc printre stânci — acum simte doar momente reci, fără un chip anume, fără o trăire clară. Totul se simte ca o carte de calitate medie, citită cu foarte mult timp în urmă — îi recunoști coperta când o vezi pe raft, dar nu mai simți euforia de a te apuca să o recitești. O păstrezi doar ca pe o umbră a așteptărilor imense pe care le aveai atunci când te-ai apucat prima dată de ea.