În drumul acesta al meu de regenerare și conservare a sufletului și inimii mele, uit lucrurile de bază. Mă transform ușor într-un robot, un robot fricos care nu mai știe să relaționeze cu femeile, mai ales. Îmbrățișări stângace, ce dau impresia că sentimentul pe care-l poart nu este reciproc, un sărut rece sau o ținere de mână temătoare. E un cutremur prin vene, pe care nu-l pot controla îndeajuns de bine, încât să-mi scot tandrețea din mușchi. Sunt rigid, fiindcă mi-e teamă să mă comport ca vechiul eu.

Nu mai știu să exteriorizez tot ce capul meu gândește, tot ce sufletul meu simte. Cuvintele îmi curg printre buze, însă vocea îmi e mută.

Nu! Eu nu sunt așa. Nu te grăbi să mă judeci după o îmbrățișare, nu mă judeca după un sărut timid sau, pur și simplu, după o privire mai ciudată. Deși am vârsta pe care o am, în mine zace un copil abandonat, un copil ce-și caută fărâme de speranță și gust de iubire în fiecare cuvânt rostit, un copil care vrea să simtă din nou dragostea.

Sunt înarmat până în dinți și fiecare întâlnire pare a fi un război dus cu mine însumi. Frica unei înfrângeri e umilitoare și decât să pornesc la luptă, de multe ori renunț la ea. E ciudat cum un bărbat în toată firea devine o mașinărie fricoasă, cu mii de povești despre iubire pictate sub armura ce abia așteaptă să fie descoperită.

Nu-ți fie frică să-mi spui orice – sub armura asta, un băiat speriat abia așteaptă să-și împartă iubirea.