S-a stins demult a fericirii rază,
Lunatic nu se spun în patul meu poveşti,
Prin amintiri cărunte se vede câte-o oază
În care vântul sec îmi spune: să iubeşti!
Te port mereu cu mine în paşii mei alcoolici
În sufletul de iarnă te-am îngheţat de tot
Eşti sfânta prizonieră sub norii cei mai nordici,
Să te alung de-acum, nu vrea şi nu mai pot!
Mi-ai scris c-ai aruncat şi pozele cu mine
Că mă urăşti, mă scuipi şi tare mă blestemi,
Să faci cum crezi acum şi ştii că e mai bine
Dar totuşi vreau de ură, iubito să te temi!
Să ştii că ura asta, ne macină încet,
Aceşti cărbuni mognind în coaste de lumină,
Ard inimi şi speranţe şi strofe de poet
Şi-aceşti cărbuni, nicicând nu se termină!
Şi despărţiţi demult în amintiri cărunte,
Am devenit o gheaţă purtând diverse măşti
În mine şi lumina a devenit grăunte,
Ce rost avu iubito, să-mi scrii că mă urăşti?!
Poezie scrisă de Liviu Simihaian-14 sep 2017, foto-internet
