Sunt uimită de importanța educației, în special în
societatea contemporană, dar de două ori mai uimită de
incapacitatea ei de control asupra iubirii.
Mi-am dorit de atât de multe ori să înțeleg sufletul
omului păgân, needucat și simplu – al omului neanderthalian care nu
a fost niciodată educat, dar cert este că niciun suflet nu poate fi
înțeles în deplinătate decât de sufletul oglindă. Îmi dau seama, în
fine, de cel mai important motiv pentru care am ales psihologia:
arta de a simți. Dincolo de tot ceea ce promoveaza mass-media legat
de psihologie, chiar și literatura de specialitate, pentru mine, ea
este arta de a simți. M-am gândit foarte mult la ideile de transfer
și contratransfer. M-am gândit mult la capacitatea nemărginită care
locuiește în interiorul nostru, de a simți – a ne simți pe noi și
a-i simți pe ceilalți. Suntem un izvor de ajutor, de iubire si
conexiuni atât de puternice încât cuvintele sunt cel puțin lipsite
de sens aici. Avem abilitatea de a ne conecta la un nivel ezoteric,
i-aș spune. De câte ori ai simțit frică fără un motiv aparent sau
liniște în plin zgomot? Arta de a simți e o scară spre adevăr.
Educația din prezent însă, este o ușoară limitare a acesteia. Nu ni
se mai cere sa producem, nici atât să simțim, ci să stocăm. Suntem
generația vitezei și a stocării de informații cât mai
diversificate. Suntem generația temătoare de a mai simți – frică,
iubire, dezgust, compasiune. Binele și răul sunt atât de profund
delimitate încât ne alimentează teama de a mai simți, căci e
posibil să nu fie bine, iar noi nu vrem să facem rău. Foarte rar
sfătuiesc oamenii să nu gândească, dar cât de extraordinară poate
fi o gură de aer care-ți alungă toate gândurile într-o zi de iarnă
cu soare sângeriu. Cand te-ai bucurat ultima dată de cer? Când ai
urmărit ultima dată fluturii? Ce păcat că natura vorbește, dar omul
nu ascultă.. Ce păcat că sentimentele există dar omul este temător
și ce păcat că suntem ghidați să învățăm despre bine și rău, dar
niciodată întrebați de binele și răul nostru. De aproximativ trei
ani mă simt mult mai în contact cu mine însămi și învăț ce înseamnă
cu adevărat să iubești și să apreciezi tot ceea ce îți face
plăcere. De aproximativ trei ani reușesc să văd mai mult în oameni
decât simpla lor ființă și sunt atât de fericită și recunoscătoare
pentru complexitatea ființei noastre. Am învățat și încă învăț să
îmi dau voie să simt – orice. Nu există sentimente corecte sau
greșite, bune sau rele – sentimentele doar există, iar noi doar
trebuie să le lăsăm să fie.
Așa că mă întreb de ce – oare de ce nu există o
materie dedicată artei de a simți? O materie care să ne învețe
despre noi și despre tot ceea ce avem înăuntru dar ne e frică să
vedem. Ne e frică să simțim.
http://niciuncuvant.com/
