În Cartierul Armenesc, pe strada Corbeni, chiar la
demisolul unui bloc care mirosea a vechi, aripi de molii rupte și
rotogoale de fum locuia arhitectul cerului. Demisolul era
reprezentat sub forma unei garsoniere generoase, nemobilată însă cu
nimic mai mult afară de un pat grandios cu așternuturi albe,
ghemuite, o țeavă atârnată ingenios de tavan pe orizontală, care
servea drept spațiu pentru depozitarea hainelor și un teanc de
borcane goale, ori pline ochi cu apă îmbâcsită de culori în ulei
sau diluant. Geamurile neașteptat de mari pentru un demisol
prezentau fiecare câte un pervaz lat, adânc, plin cu mormane de foi
schițate, goale sau sfâșiate de nervi și oboseala nopții. Un singur
scaun părea că se află într-o completă surzenie în tot acel răcnet
tulburat de galbenul soarelui. N-am înțeles decât către final
liniștea scaunului, care amuțit de toată splendoarea apusului,
privea la mâinile arhitectului care cobora soarele din ce în ce mai
jos, pe după blocuri.
Doar foile și patul mai erau geloase pe el – geloase
pe mâinile care ocupate cu soarele, acum nu le mai puteau
atinge.
http://niciuncuvant.com/
