Diminețile erau din ce în ce mai reci în pofida primăverii. Nu se auzea niciun om iar camera se scălda într-o lumină gri. E șapte, mi-am spus eu cu un aer monoton. E șapte și e frigul mai mărunt decât era ieri.
În graba dimineților nu poți prinde decât pași. Ochii mei prind mult prea multe și-atunci ochii mei merg singuri pe trotuar. În adierea vântului, crăpătura din spate a unui palton maro închis se balansează aproape ritmic cu pașii posesorului în vârstă, elegant, modest și grăbit. Croiala unei rochii albe se mulează pe șoldul femeii care, grăbită, aleargă după tramvaiul 41 și trage adânc aer în piept odată văzută dincolo de ușile lui. Norii se adună către est dar deasupra mea cerul pare curat. Intrată adânc în transa drumului pe care îl străbat, simt un miros necunoscut – un miros rece de mucegai care se lovește de pere�...