Diminețile erau din ce în ce mai reci în pofida
primăverii. Nu se auzea niciun om iar camera se scălda într-o
lumină gri. E șapte, mi-am spus eu cu un aer monoton. E
șapte și e frigul mai mărunt decât era ieri.
În graba dimineților nu poți prinde decât pași. Ochii
mei prind mult prea multe și-atunci ochii mei merg singuri pe
trotuar. În adierea vântului, crăpătura din spate a unui palton
maro închis se balansează aproape ritmic cu pașii posesorului în
vârstă, elegant, modest și grăbit. Croiala unei rochii albe se
mulează pe șoldul femeii care, grăbită, aleargă după tramvaiul 41
și trage adânc aer în piept odată văzută dincolo de ușile lui.
Norii se adună către est dar deasupra mea cerul pare curat. Intrată
adânc în transa drumului pe care îl străbat, simt un miros
necunoscut – un miros rece de mucegai care se lovește de pereții
podului. Stai, eu n-ar fi trebuit să fiu acum altundeva? Sub
pod e plin de liniște, o liniște întreruptă strict de zgomotele
furioase ale tramvaiului sau ale mașinilor care trec deasupra.
Mirosul pare aproape ireal, desprins dintr-o cameră de hotel veche,
ai cărei pereți și podea sunt pline de energiile fiecărui om care
au pășit în ea vreodată. Îmi imaginez că betonul gri ar putea fi un
perete cu tapet ușor gălbui, pătat precum chipul unui bătrân și
rupt din loc în loc. Îmi imaginez că
podeaua pe care calc e făcută din lemn vechi, lemn de abanos – îmi
imaginez că e neagră, precum nămolul pe care pășesc dar că
suprafața ei îmi oferă totuși o stare de confort. Îmi imaginez că
mă susține.
Din liniștea eternă bruiată de tramvai m-am trezit acum
stând la rând. E-atât de-aglomerat încât vocile din fundal îmi
bruiază propria-mi voce și mă trezesc comandând o cafea mare cu
lapte. Dar eu nu pot să beau cafea – mi-am spus cu vocea
stinsă. Să fi fost totuși vocea mea? Drumul părea udat de o ploaie
extrem de măruntă. Pe stradă se întrezăreau mașini și foarte rar
autobuze. E totul ud și cu miros de tei. De unde tei? E vremea
teiului măcar? Pașii mei au părut dintr-o dată mult prea greoi, ca
și când mi s-ar fi legat plumb de tălpi. Uitându-mă către
încălțăminte n-am putut observa decât pete de noroi și urme de
iarbă. E strigător la cer – ce-or să spună toți cei care
văd? Ochii mei au înregistrat fiecare pas, fiecare pereche de
încălțăminte care mi se învecina pe stradă și fiecare privire care
mă saluta grăbit. Dar nimeni n-a văzut.
Nimeni nu părea să
vadă..
Înspre sud, în pași grăbiți dar cu balansul elegant de
mai devreme am putut observa crăpătura din spate a paltonului maro.
Avem un drum comun – mi-am spus și am simțit mușchii faciali
formând un zâmbet. Oare câți oameni au observat eleganța unei
crăpături de palton în adierea vântului? Oare câți oameni mai
privesc încălțămintea și se întreabă pe unde a umblat?
În fața scării de bloc, aceeași bătrână aranja meticulos
florile de grădină și legumele proaspete destinate vânzării. Am
aprins o țigară – e frig și mult prea
dimineață.
Oare câți oameni (ma)i
văd?
