Gâfâiam de la atât de multe scări urcate și era al naiba de frig. Odată ajunsă sus, vedeam orașul cu o claritate nemaicunoscută până atunci. Îi vedeam repeziciunea, culorile – vedeam totul împletindu-se cu o muzică de fundal total atipică, pe alocuri zgomotoasă și de cele mai multe ori liniștitoare. Eram sus. De sus nu mai vedeam oamenii, nu mai vedeam străduțele mici, aglomerate de târgurile ocazionale și de chioșcurile de ziare. De sus vedeam lumini fulgerătoare stingându-se și aprinzându-se alert. Ce liniște era sus, ce liniște era în mine.
„Mai fă un pas, ai încredere în mine.” și uite-mă acum lovită de un stâlp, cuprinsă în totalitate de întuneric. Unde e orașul meu colorat, fulgerător? Cum să văd în întuneric? Mă avânt – merg drept înainte și asum faptul că înălțimea la care am decis să mă aflu poate să mă îmbrân...