Bianca Elena

Articole postate de Bianca Elena

  • Strada Corbeni... 292

    În Cartierul Armenesc, pe strada Corbeni, chiar la demisolul unui bloc care mirosea a vechi, aripi de molii rupte și rotogoale de fum locuia arhitectul cerului. Demisolul era reprezentat sub forma unei garsoniere generoase, nemobilată însă cu nimic mai mult afară de un pat grandios cu așternuturi albe, ghemuite, o țeavă atârnată ingenios de tavan pe orizontală, care servea drept spațiu pentru depozitarea hainelor și un teanc de borcane goale, ori pline ochi cu apă îmbâcsită de culori în ulei sau diluant. Geamurile neașteptat de mari pentru un demisol prezentau fiecare câte un pervaz lat, adânc, plin cu mormane de foi schițate, goale sau sfâșiate de nervi și oboseala nopții. Un singur scaun părea că se află într-o completă surzenie în tot acel răcnet tulburat de galbenul soarelui. N-am înțeles decât către final liniștea scaunului, care amuțit de toată splendoarea apusului, privea la mâinile arhitectului care cobora soarele din ce în ce mai jos, pe după bloc

    Citește mai departe

  • Stop cadru.... 492

    Diminețile erau din ce în ce mai reci în pofida primăverii. Nu se auzea niciun om iar camera se scălda într-o lumină gri. E șapte, mi-am spus eu cu un aer monoton. E șapte și e frigul mai mărunt decât era ieri. În graba dimineților nu poți prinde decât pași. Ochii mei prind mult prea multe și-atunci ochii mei merg singuri pe trotuar. În adierea vântului, crăpătura din spate a unui palton maro închis se balansează aproape ritmic cu pașii posesorului în vârstă, elegant, modest și grăbit. Croiala unei rochii albe se mulează pe șoldul femeii care, grăbită, aleargă după tramvaiul 41 și trage adânc aer în piept odată văzută dincolo de ușile lui. Norii se adună către est dar deasupra mea cerul pare curat. Intrată adânc în transa drumului pe care îl străbat, simt un miros necunoscut – un miros rece de mucegai care se lovește de pereții podului. Stai, eu n-ar

    Citește mai departe

  • De sus.... 465

    Gâfâiam de la atât de multe scări urcate și era al naiba de frig. Odată ajunsă sus, vedeam orașul cu o claritate nemaicunoscută până atunci. Îi vedeam repeziciunea, culorile – vedeam totul împletindu-se cu o muzică de fundal total atipică, pe alocuri zgomotoasă și de cele mai multe ori liniștitoare. Eram sus. De sus nu mai vedeam oamenii, nu mai vedeam străduțele mici, aglomerate de târgurile ocazionale și de chioșcurile de ziare. De sus vedeam lumini fulgerătoare stingându-se și aprinzându-se alert. Ce liniște era sus, ce liniște era în mine. „Mai fă un pas, ai încredere în mine.” și uite-mă acum lovită de un stâlp, cuprinsă în totalitate de întuneric. Unde e orașul meu colorat, fulgerător? Cum să văd în întuneric? Mă avânt – merg drept înainte și asum faptul că înălțimea la care am decis să mă aflu poate să mă îmbrâncească extrem de ușor către moarte, doar cu o săget

    Citește mai departe

  • Epilog... 300

    În intimitatea nopții degetele tale par mai catifelate, simțurile mele devin mai ascuțite. Dintr-o dată mă îmbrac în liniște. În intimitatea nopții, atunci când îți ating gâtul, îmi vorbești cu o privire care luminează doar golul dintre noi doi, atât de mic încât un ac cu siguranță-l poate umple, atât de gol încât o haină n-ar fi de ajuns să îl îmbrace. Mi-e sufletul cât luna atunci când noaptea minții tale mă ocrotește, atunci când noaptea minții tale se îmbrățișează cu tot întunericul meu. Mi-e sufletul cât luna atunci când dintr-o singură persoană mă prefac în trei, să-ți pot atinge sufletul și buzele și coastele – toate-n unison. Mi-e sufletul o noapte și iată ce liniște e între noi. Atât de liniște încât tot ce-nseamnă zgomot n-ar putea să o alunge, atât de amplă încât niciun volum n-ar putea să o doboare. Tu, du-mă dincolo de noapte. Du-mă dincolo de vorbe. Du-mă acolo unde ești. Cât să te mai caut? Mi-e sufletul noa

    Citește mai departe

  • Abisal... 324

    Despre mine nu știu multe. Am învățat despre mine din cărțile lui Victor Hugo, din poemele lui Pușkin și din filmele fraților Coen. Am învățat despre mine că prefer să-mi dai cearșaful la o parte de pe trup, în toiul dimineții, sau să-mi răvășești părul cu degetele. Am învățat despre mine că pot fi clișeu la fel de bine precum aș putea fi o întâmplare nemaiuzită; că pot fi abandon în aceeași măsură în care îmi permit să fiu echilibru și stabilitate. Am învățat despre mine că știu să stau – tu nu îmi da motive să plec. Am învățat că pașii mei nu sunt ușori, dimineața; că sunt împiedicată și sub nicio formă nu pot face cafele bune. Am învățat despre mine că pot trăi cu grație și mă pot înconjura de rafinament în aceeași măsură în care apreciez zgomotele ploii care cade peste umeri, atunci când sunt singură. Mi-am învățat gesturile, mi-am descoperit obloanele de amintiri și am devenit una cu mine. Iar eu sunt nimic mai mult decât un simplu om cu zâmbetul în ploaie,

    Citește mai departe

  • Stele mii... 306

    Miros de tei, de ploaie plină de praf și căldură.. Miros de mare din paharul de pe noptieră și de nori bătuți de vântul care.... Am dormit mult, atât de mult pe cât aveam nevoie după șirul de nopți calde, nedormite. Îmi era cald, îmi era plin corpul de tensiune, plină mintea de gânduri și pline nopțile de întrebări. Când m-am trezit, într-un final, mi-am dat seama că muzica pe care dansam se oprise. S-a oprit muzica dansului meu și mi-a spus, șoptit, o voce, că nu-i nimic altceva decât începutul. Ah.. dulci nopți de vară, care te rup în două bucăți egale – una întoarsă spre tot ce a fost și una vârâtă spre tot ce va fi. Mi-am împins chipul atât de adânc între perne, ca și când căldura sufocantă din jur nu ar fi fost de ajuns, ca și când ziua de mâine n-ar fi venit decât după multe, multe luni de așteptare, ca și când... realitatea nu era nimic altceva decât o pătură pe

    Citește mai departe

  • Cel mai mare defect - III... 309

    Să lăsăm lucrurile să curgă.. Am lăsat fiecare picătură din mine să curgă cu o viteză care întrece lumina, care întrece gândul dar care n-ar putea întrece vreodată iubirea lui, iubirea noastră. Sunt golită de cele mai adânci bucăți ale mele; sunt cu combustibilul la pământ și cu motorul mort. Sunt palidă și lipsită de vlagă precum un bolnav incurabil dar cu o strălucire puternică în ochi, cu o strălucire inumană.. Astăzi îți scriu despre el.. Sunt tare temătoare căci nu știu nici măcar ce vreau să îți spun. Umplu paginile cu trupul lui, cu ochii lui care mă privesc atât de adânc și mă dezbracă de mine însămi. Îți umplu paginile cu cel mai frumos zâmbet pe care l-am întâlnit și cea mai puternică îmbățișare, care mi-a făcut oasele praf – praf alb care acum cade încet printr-o clepsidră..

    Citește mai departe

  • Cel mai mare defect - II... 307

    (Funkadelic - Maggot Brain în fundal) I „Cred că mi se face frică..” – îmi spuse ea cu ochii închiși – “Nu mă pot uita la tine..”.              Era foarte mare distanța dintre noi doi. Sufletul fugea din coaste să o găsească iar ea fugea pe după gânduri, cât mai departe de mine. “Dă-ți voie să mă vezi!” – i-am spus în timp ce-i atingeam părul. Cât era de moale și de parfumat. Îmi cădeau onduleurile pe degete și mă jucam cu ele în timp ce ea mă privea sperioasă. Nu m-aș fi uitat la ea, aș fi lăsat-o să mă vadă o viață așa cum mă vedea atunci, însă mi-a

    Citește mai departe

  • Cel mai mare defect - Prolog... 312

    (Buckethead – Padmasana în fundal) -Prolog- Cel mai mare defect al ei este că nu a fost a mea. Am numărat câte zile sunt de când nu mai vorbim. Ce absurd! Mă simt gol – ca și când de când nu mai vorbim, ea a plecat cu tot cu vorbe, cu tot cu trup, cu tot cu viață. Aș fi vrut să cred în îngeri – să aprind o lumânare și să mă-ncălzească la fel cum o făcea pielea ei...când mă atingea și-mi răscolea simțurile cu o ușurare de nedescris, cu un foc de nestins și cu o durere tăioasă. Aș fi vrut să cred în îngeri, să-mi spună ei de ce mi-au dat-o dacă nu pot să o am, să-mi spună ei ce scop este în chin și în tristețe..

    Citește mai departe

  • Arta de a simți... 333

    Sunt uimită de importanța educației, în special în societatea contemporană, dar de două ori mai uimită de incapacitatea ei de control asupra iubirii.  Mi-am dorit de atât de multe ori să înțeleg sufletul omului păgân, needucat și simplu – al omului neanderthalian care nu a fost niciodată educat, dar cert este că niciun suflet nu poate fi înțeles în deplinătate decât de sufletul oglindă. Îmi dau seama, în fine, de cel mai important motiv pentru care am ales psihologia: arta de a simți. Dincolo de tot ceea ce promoveaza mass-media legat de psihologie, chiar și literatura de specialitate, pentru mine, ea este arta de a simți. M-am gândit foarte mult la ideile de transfer și contratransfer. M-am gândit mult la capacitatea nemărginită care locuiește în interiorul nostru, de a simți – a ne simți pe noi și a-i simți pe ceilalți. Suntem un izvor de ajutor, de

    Citește mai departe

  • Fără niciun motiv.... 344

    Până acum ceva timp, îmi era aproape imposibil să mă proiectez în viitor. Nu în sensul de – nu am niciun viitor, ci în ideea că atât de multe se schimbă încât nici propria-mi imagine despre sine nu ar putea fi statică. ..și toate până într-o zi în care m-am văzut uitându-mă la mare, de pe terasa casei mele, unde ascult la infinit Dean Martin. Nu sunt tocmai genul de persoană uluitor de optimistă și tare greu îmi este uneori să văd binele chiar și unde el există, dar încep să mă întreb dacă nu cumva optimismul, precum fericirea, sunt două minunății din sufletul nostru care așteaptă să fie băgate în seamă chiar și fără un motiv aparent. Am început să ascult în fiecare dimineață o melodie pe care o iubesc – atunci când fac omleta, atunci când tai feliile de avocado sau atunci când mă uit, cu cana de ceai în mână, pe geam. Am

    Citește mai departe

  • Magie.... 342

    Cred că cel mai mare noroc al meu a fost să pot crește într-o lume a lui Peter Pan, a piticilor și zânelor. Mi-a dat voie să fiu tot ceea ce îmi doream și nici măcar nu trebuia să închid ochii. Fie mă trezeam Alice în Țara Minunilor, fie mă găseam prinsă în lupte cu zmei.. oricum ar fi fost, crescând, am fost atât de multe personaje încât personajul Bianca a avut timp să se creeze în cel mai minunat mod. Tot timpul am crezut în magie, deși o parte din mine știa că Moș Crăciun e tata și iepurașul de Paște, mama. Magia totuși n-a murit. De fiecare dată când citesc basme, de fiecare dată când revăd animații, e ca și când aș fi Fetița cu chibrituri. Mica flamă are cea mai mare forță – forța de a mă trimite acolo unde doar oamenii magici pot ajunge. Mi-a plăcut atât de mult povestea din spatele lui Peter Pan, încât am decis că pot avea și eu așa-numitul Nev

    Citește mai departe

  • Ce spală ploaia?... 319

    Mă-ntreb ce spală ploaia din lumea asta.. Spală oare lucruri pierdute, ani ignorați, vieți rătăcite? Spală oare ploaia omul care s-a rătăcit de sine însuși? Și dacă-l spală, se curăță el oare de tot ceea ce nu îi aparține pentru a se întoarce la cel care era? Nu știu dacă secolul este de vină, dacă viteza ne forțează să intrăm mai repede în varii evenimente, ne forțează să creștem prematur.. nu știu ce este de vină, dar știu că oamenii se pierd. Schimbarea e o constantă în știință, culmea, dar pierderea sau negarea, niciodată. Am devenit atât de conectați la informații inutile, care ne inundă zilnic din cauza adicției pe care o avem. Desigur informațiile sunt bune, atâta vreme cât cantitatea lor nu ne doboară și conținutul lor nu ne facem să ne pierdem de ceea ce suntem. Am devenit atât de conectați la ceea ce am putea

    Citește mai departe

  • Cine poate știi?... 374

    Pun sub semnul întrebării, uneori, faptul că timpul are capacitatea de a vindeca de unul singur. Ce? Răni superficiale, leziuni ușoare.. mă-ntreb de ce oare lăsăm totul în spatele lui? E simplu, știu, e-atât de simplu să nu comunici, să nu te îngrijorezi, să blochezi orice durere fără a-ți mai aminti de ea măcar, din când în când, la un pahar de vin, noaptea.. Ceea ce blocăm cu scopul de a nu reînvia vreodată, este însuși regretul care ne macină pentru momentele în care nu acționăm. Eu știu cât de ușor este să închidem ochii la ceea ce vedem în speranța că poate, doar poate că va dispărea, nu mâine, nu poimâine, dar într-o zi. Și culmea-i că atunci când îi deschidem, a dispărut, într-adevăr, dar amintirea... oh, amintirea e atât de vie. De când încerc să înțeleg din ce provine fuga oamenilor (altceva decât comoditate) mă lovesc de exem

    Citește mai departe

  • ..între coastele mele... 346

    Din coastele mele răzbește o pâclă de negru, de flori ne-ncetate și fluturi pustii. Din coastele mele un demon integru taie aripi de înger și suflete vii.. Nu pot să-mi explic nebunia din coaste, e poate un val, poate un râu, poate-un sărut neaflat și nici de-nțeles, n-am ce înțelege, oricum e târziu, oricum e păcat.. Pun pielea de-o parte, mă dezbrac ușor. În fața ta sunt umbra timpului nemuritor care te roagă să m-atingi pe spate.. Doar fă-o!

    Citește mai departe

Articole recente

© Toate drepturile rezervate Ziarul toateBlogurile