Nu cred că încercăm să convingem pe cineva cu prestația noastră, cu măștile pe care ni le meșteșugim sau cu pledoariile prin care explicăm cu elocvență de ce suntem în acest fel, de ce facem lucrurile așa și nu altfel, de ce pașii ne sunt pe această cale și nu pe cealaltă, de ne-am îmfrumusețat viața cu aceste flori anume, ignorându-le pe celelalte ș.a.m.d.

Oh, da, ne luptăm să convingem o lume întreagă și căutăm reacția unei audiențelor (Like, de preferință), dar o facem reflexiv, pentru ca acea convingere să se întoarcă înzecit și însutit înapoi. Căci pe noi vrem să ne convingem. Dacă asta ar funcționa (doar) prin exercițiile solitudinii (în fața oglinzii, poate), pereții lumii ar falimenta, sunt convins.

Ne-ar plăcea să credem că am ales cum să fim, ce să fim, ce să facem și după ale cui directive; ne-ar plăcea să credem că până și cele mai excentrice deviații al trăirilor noastre – de la bunul simț, de la morală, de la dreapta judecată etc – au un reazem solid într-o anume realitate și pot fi explicate. Așadar, le explicăm. Dar, dincolo de instanțele în care pledăm sau de scenele pe care ne jucăm drama, scopul ultim nu este să convingem juriul sau sala, ci pe noi. Dacă vom reuși să câștigăm și mulțimile în acest demers, va fi cu atât mai bine.[1]

Zarurile au fost aruncate de mult, acum doar argumentăm justa lor măsluire.

[1] A făcut-o Maximus în Gladiatorul, atunci când a înțeles că are nevoie de mulțimi pentru a-și împlini planurile. „Win the crowds” îl învață stăpânul său, văzând că până atunci bravul luptător nu făcea decât, în îndreptățirea lui de necontestat, să le provoace cu trista realitate a distracției pe care le-o oferea: „Aren`t you entertained?”. Orice asemănare dintre Maximus și vreunul din fiii oamenilor care se distrează în aceste zile, cu sau fără voia cuiva, în acest imens carnaval al unei modernități lipsite de glorie, este cu totul întâmplătoare, deși izbitor de evidentă și de deranjantă la stomac.