Atunci când citești materiale ale gânditorilor orientali, fie că sunt redactate sub forma unor interviuri, fie independente, urmărind o temă anume, ceea ce te frapează este faptul că, oamenii aceștia operează cu noțiuni teribil de abstracte, și dacă noțiunea în sine nu este abstractă, devine, pusă fiind într-un context care-i dezvoltă această caracteristică. Este foarte dificil, un laic fiind, să pătrunzi în substanța care conține relațiile unor obiecte, unele doar ale interiorului, altele doar ale exteriorului și să vezi că modul de relaționare nu este cel obișnuit. Ne-am aștepta ca, în mod natural, obiectele exteriorului să influențeze direct calități ale celor ale interiorului, sau să modifice evoluția acestor. Cel puțin, asta este concluzia pe care o tragem urmărind cercetările științelor moderne, unde, fiecare entitate universală pare să influențeze cel puțin o alta, aparținătoare materiei universale. Ei, bine, se pare că între exteriorul nostru și interiorul nostru lucrurile nu stau tocmai așa. Iar o afirmație de genul: “… este inerent naturii Sinelui să se trezească în sine”, poate produce o tulburare de percepție, fiindcă nu se acordează deloc cu o relație exterior-interior, așa cum o concepem noi. Sinele care se trezește în sine, presupune exclusiv un proces, ințiat, dezvoltat și adus la nivelul de obiect, de către Sine, pentru Sine, în sine. Nu există nici o umbră de relație cu exteriorul; mai mult, este indusă concluzia că nici nu va exista vreo umbră de astfel de relație. Și totuși, exteriorul, mai bine spus, obiectele exteriorului, par a participa și la cele mai rafinate și intime procese ale interiorului. Pentru gânditorii orientali comportamentul obiectelor exteriorului se manifestă în forme extrem de subtile. Nevoia de comunicare tehnică a trebuit să dezvolte acest limbaj abstract, care are, pentru inițiați, valențe destul de precise. Spun “destul de precise”, pentru că în științele spirituale, nimic din ceea ce este numit precis, nu are gradul și forma de preciziune pe care o pretinde spiritul omului modern. Preciziunea este strict dependentă de particularitatea spiritului participant într-un proces sau într-o acțiune. Rezultatul acestora este la rândul lor dependent de aceea particularitate. În științele spirituale, nu au fost, și probabil nu vor putea fi două particulartiăți care să obțină rezultate identice. Modul cum Eistein a condiționat probarea relativității (să existe cel puțin trei martori ai unui fenomen), pare să țină cont de diferențele care apar între două particularități și să încerce să reducă, pe cât posibil, erorile.
Sigur, totul pare să fie doar o problemă strict tehnică a unor savanți, o problemă care nu ne poate influența nouă existența. Iar încercarea unui eseist de a pătrunde în astfel de domenii, nu este decât modul jalnic în care acesta își dorește să epateze. Din partea mea, puteți să-i spuneți cum vreți, dar de faptul că ceea ce se petrece între exterior și interior n-are efect, să nu-mi vorbiți. Sau cel puțin să n-o faceți în termenii aceștia. Credința mea fermă este că toată istoria noastră a evoluat bălălău, tocmai pentru că, nu ne-au interesat nivelele mai profunde – și deci mai subtile – ale realității. Inclusiv, Teoria Relativității, despre care vorbim mereu, am redus-o la o ecuație matematică. Pe când ea încearcă – săraca! -să ne transmită detalii revelatorii despre fenomenele subtile ale materiei.