Bunica mea dinspre mamă, singura pe care am cunoscut-o, de altfel, era o femeie dintr-o bucată și avea o comunicare, scurtă și foarte plastică. Țin minte că, toată copilăria m-am amuzat de una dintre expresiile ei favorite. Atunci când îți spunea un lucru simplu și tu întrebai. “De ce?”, îți răspundea calm și neutru, “Ca să se mire proștii”. Mi se părea teribil de nostim să aud așa ceva și căutam să îmi provoc bunica să-și folosească zicerea cât mai des posibil.
Asta se întâmpla de mult tare, iar societatea s-a schimbat consistent, Conținutul unei ziceri ca cea folosită de bunica s-a uscat, s-a sfarogit, s-a strâns în el, și, probabil că s-a amestecat în colbul uliței și s-a lăsat purtat de vânt. Acum, discuțiile nu mai au astfel de momente pline de o poezie înțeleaptă. Acum căutăm o comuicare cât mai uscată, una care să treacă de la unul la celălat niște noțiuni concrete. Ei, bine, chiar aici apare o trădare de toată frumusețea în comunicarea noastră tehnicizată și arogantă. Trădarea vine tocmai din conținutul noțiunii. Să nu vorbim despre trădarea care apare între nivelul noțiunii ce face parte dintr-un argou profesional și nivelul aceleași noțiuni, făcând parte din vorbirea liberă. Comunicarea dintre un individ folosind noțiunea ca element al unui argou tehnic și un altul care o folosește ca element al vorbirii libere este aidoma cu cea a celor doi dușmani care au ieșit încrâncenați să se bată, pe un câmp învelit într-o ceață deasă. De fiecare dată pornesc unul spre celălalt pini de ură și de spume ale furiei, dar de fiecare dată trec unul pe lângă celălalt. La un moment dat, își dau seama de greșeală, se opresc, se orientează, și iau totul de la capăt. Așa e situația și cu cei doi interlocutori ai unei discuții savante. Dacă ar fi un accident, ar putea fi pus pe seama neatenției; oamenii noștri nu și-au dat seama că noțiunea lor are conținuturi diferite. Se întâmplă. Dar, nu, nu este un accident, situația este tot mai des întâlnită. Mai mult, noțiunile capătă tot mai frecvent, conținuturii aleatorii, ce țin de felul argoului, de starea subiectivă, de nivelul cunoașterii etc.
Să știți că nu scriu asta ca o pledoarie pentru comuicare, pentru curățirea acesteia și pentru readucerea noțiunilor la conținutul lor originar. Nu. Scriu toate astea pentru că îmi dau seama că suntem tot mai singuri, că am distrus comunicarea și nu mai avem capacitatea de a absorbi de la semenii noștri cunoștințele care ne pot face bine, care ne pot pildui anumite situații ca să ne ușureze capacitatea de înțelegere. Acuzăm creșterea gradului de analfebitism funcțional, privim în jur și ni se strepezesc dinți, auzind ce se glăsuiește și, mai ales, cum se glăsuiește despre o problemă sau alta. Dar de distorsionarea până dincolo de limitele normalului a conținutului unei noțiuni sau alteia nu spunem nimic. Ni se pare firesc ca o noțiune să fie târâtă într-un argou tehnic, unde i se mutilează conținutul, e de la sine înțeles că o noțiune poate să fi amputată sau, dimpotrivă, să primească niște adăugiri, ca niște negi, negrii și urâți, puși în părțile ei cele mai sensibile și la vedere. Că totul mutilează comunicarea, realizăm neîncetat, dar că asta ne face să fim tot mai singuri nu ne îngrijorează de fel. Folosim chisnovăriile ca sursă de umor, ca pitoresc al vorbirii, ca mijloc de epatare, ca expresie dezmățată a aroganței. Și tare ni se pare că totul ține de îndemânarea, ce-o educăm programat, de a epata prin imaginea unei inteligențe sporite în care credem cu tărie. Căutăm toate mijloacele pentru ca tehnica, odată deprinsă, să fie aplicată cât mai multor noțiuni. Nu ne dăm seama că acesta este un mijloc sigur de însingurare, pentru că nimeni din jurul nostru nu-și mai bate capul să asculte măcar comunicare pestriță și lipsită de conținut pe care-o vânturăm ca o flamură ce-a aparținut unei oști care a murit de mult. Pe care toată lumea a uitat-o și la care nu se mai gândește nimeni. În sufletul nostru tânjim după vremea – dacă am cuoscut o astfel de vreme – când aveam posibilitatea să simțim alături, brațul, sau umărul, sau sufletul unui tovarăș. S-au dus vremurile alea, au murit și, după cum bine se știe, mortul de la groapă nu se mai întoarce.