Așa cum îl cunoaștem noi, din mai toate teoriile existente, timpul este tratat ca o constantă. Mai mult, în teoria spațiului quadridimensional a lui Minkovski este obligatoriu să fie o constantă, fiind ce-a de a patra dimensiune.. Există însă, în contactul nostru empiric cu acesta, cu timpul adică, momente care dau naștere unor îndoieli. Este binecunoscută acea lentoare a timpului, atunci când suntem în așteptarea unui eveniment mult dorit, cum este cunoscută iuțeala cu care se scurge atunci când suntem într-un moment fericit. După ce consumăm două astfel de evenimente – unul în care timpul trece greu, iar celălalt în care timpul fuge iute – rememorând evenimentele, nu ni se pare de fel că avem de-a face doar cu o impresie subiectivă; că intensitatea trăirilor sunt cele care au stabilit viteza timpului. Depărtându-ne de eveniment, senzația diferenței de viteză dintre cele două momente rămâne în mare parte prezentă. Poate că lipsa de masă a acestei dimensiuni să creeze această senzație care nu este valabilă și pentru spațiu, unde distanța dintre două puncte rămâne constantă în orice situație. Poate că da… Sau poate că nu. Sigur că ar fi o idee nebunească să afirme cineva că timpul nu este o constantă… Și dacă, totuși, ar fi așa…
Ar fi interesant să încercăm să vedem din ce se compune un eveniment, pentru că acesta, evenimentul nu este un corp singular și unitar. El este compus dintr-un număr de acțiuni ce se cumulează în funcție de evoluția unor funcții ale acestuia, adică ale evenimentului, Acțiunile cu pricina nu sunt emise de eveniment, nu sunt rezultatul mișcărilor din interiorul acestuia, ci sunt procese ce se adaugă pe măsură ce este impusă prezența lor, de un motiv sau altul. Pentru că, nu-i așa, inclusiv un eveniment are un interior și un exterior. Asttfel, respectivele acțiuni sunt în afara evenimentului, la diferite distanțe și în diferite condiții. Atunci când evenimentul emite un semnal care impune prezența unei acțiuni sau alta, acestea prind să se deplaseze către locul ce emite semnalul. Ca să vă faceți o idee mai limpede, gândiți-vă la situația dintre un ovul și o picătură de spermă. Atunci când ovulul lansează semnalul, spermatozoizii se pun în mișcare și aleargă spre ovul. Fiecare în ritmul său… Ceea ce se întâmplă după asta nu ne mai interesează în cazul timpului. Ceea ce trebuie, însă, subliniat este faptul că fiecare acțiune ce merge spre evenimentul care o reclamă are o anume viteză, deci o anume lungime de undă. Acțiunile ce caută se se adauge evenimentului, trebuie să corespundă intensității semnalului lansat de acesta, ca atare este obligatoriu ca ele să fie într-o anumită condiție, iar acestei condiții îi corespunde și lungimea de undă cu care se deplasează. Pentru ca un eveniment să ajungă de la o intenție la o împliire este nevoie de un umăr de acțiuni care să-l facă să evolueze. Ei, bine,este greu de crezut că acestea, acțiunile, vor avea aceeași lungime de undă, ca să rezulte o constantă. Lungimile de undă sunt diferite, în consecință, timpul de producere a unui eveniment rezultă din media acestora.
Doamne!, cât de evident devine acum Principiul 3 al Kybalionului – “Principiul vibrației”: “Nimic nu stă, totul se mișcă, totul vibrează”. Viața noastră este o serie neîncetată de evenimente, în consecință o nevoie continuă de acțiuni care să fie în mișcare. Dar, în Univers nu vorbim doar de viața noastră, ci de existențele tuturor entităților…
De aici ar trebui să înceapă o nebunie, în care eu nu am curajul să mă aventurez. Îmi știu lungul nasului! Tot ce pot să vă mai spun este că, dacă timpul rezultă din media unor acțiuni, nu poate fi o constantă.
Iar asta a crea niște probleme unor teoreticieni.