Acum ceva vreme, am scris un material în care făceam câteva referiri la Teoria Probabilităților. Practic nu la teorie în sine, ci la anumite chestiuni de care Petre Botezatu pomenea în legătură cu quantismul. Un prieten m-a sunat și mi-a spus că i-a plăcut îndrăzneala cu care vorbeam despre lucruri la care nu mă pricep. Oameni buni, m-ați înebunit cu povestea asta cu priceputul! Toată viața mea am fost pus la punct de oameni care îmi atrăgeau atenția că ar trebui să-mi văd de treabă, pentru că nu mă pricep la un lucru sau la altul. Dacă o luăm așa, viața noastră se scurge din lucru la care nu ne pricepem în lucru la care nu ne pricepem. Întotdeauna, în fața mea stătea un om care-mi recita niște generalități. Și când mi se vorbește despre Univers, la fel mi se vorbește, ca despre o unică și fără de sfârșit generalitate. Doar că, în termenii ăștia Universul nu există; Universul nu este o generalitate, el este o structură de particularități dependente fiecare de fiecare. E ceea ce nu vrem să pricepem. Universul este o strucutră de particularități, dependente fiecare de fiecare, să fim bine înțeleși. Modul cum acestă structură funcționează pentru a se întreține și continua să existe și să evolueze, este tocmai ceea ce anumiți oameni se străduiesc să înțeleagă. Ca generalitate, Universul ar dispărea în clipa următoare, lipsit fiind de energia vibrațiilor generate de particularități.
Nu este greu să te pricepi la generalități; ai un tablou în care sunt înscriși câțiva termeni pe care trebuie să-i înveți pe de rost. Mai apoi te ții de termenii ăia ca scaiul de oaie. Este, dacă vreți cazul Teoriei Relativității a lui Eistein. Când se vorbește de teoria aceasta, cel din fața ta va și recita imediat: “E=mc2” Unde, Doamne, iartă-mă e relativitatea în toată poveste asta?! În cazul acesta avem de-a face cu o egalitate matematică în care niște simboluri indică o relație. Eistein, atunci când vorbește despre relativitate, pomenește de un fenomen în desfășurare, de trei martori aflați în condiții diferite ( doi dintre ei staționari, în unghiuri de vedere deosebite, cel de al treilea în mișcare) și de o structură de relații care vor evidenția o stare de fapt. Dacă ar fi dorit să evidențieze relativitatea povestind tabloul la care participă elementele de mai sus, ar fi trebuit să scrie câteva volume, iar cititorul ar fi uitat pe la mijloc ce-a citit la început. Egalitatea de mai sus evidențiază natura relațiilor unor elemente prin simboluri. Atât, și nimic mai mult. Prin ecuația aceea nu se face nici o referire la relativitate, ci la o egalitate matematică. Ecuația nu poate face referire la relativitate pentru că ea este o expresie a generalității, iar relativitatea este expresia relațiilor unor particularități. Ca și Universul, care este o aglomerare, mereu în progres de particualrități a căror specific alimentează capacitatea Universului de a fi veșnic și infinit. Practic, atunci când vorbim de Univers, folosim acest termen generic pentru a ușura comuicarea, pentru că Universul veșnic este rezultatul evoluției unei infinități de Universuri efemere. Același lucru se întâmplă cu relativitatea, care nu este un dat ci un proces. În consecință, vorbim despre un șir infinit de particularități ce vor modifica natura relativității în funcție de specificul singularității lor.
Ce, mare scofală e de priceput în toate acestea; pentru că toate există și nu există în același timp. Toate sunt Univers și parte în egală măsură. Pretenția sărăcăcioasă de a vântura continuu o generalitate pe care s-o considerăm valabilă de-a lungul existenței noastre este un fals. Trăim într-un fals care ne împinge mereu spre o izolare detestabilă, tot încercând să eliminăm din viața noastră particularitățile, adică tocmai acelea care stau la baza tuturor fenomenelor, acțiunilor, obiectelor, fie din realitatea obiectivă, fie din cea interioară.
Este ca și cum ne-am lăuda în gura mare, în mijlocul târgului, că tocmai am construit o casă fără cărămizi. Și ea există; că nu se vede, asta-i altă poveste!