“Lumea se vede prin simțuri”, acesta este, în egală măsură un adevăr și un temei. Încerările pe care le facem – mai ales în ultima vreme – de a “transmite” lumea prin mijloace teoretice este o năzbâtie, care are consecințele ei, la care facem adesea referiri. Spun că este un adevăr, pentru că, fără simțuri, conștiința n-ar avea percepțiile de care are nevoie pentru a sesiza legăturile atât ale interiorului noastru, cât și cele cu exteriorul. De cele mai multe ori, ceea ce este transmis prin simțuri și prelucrat de percepții ajunge direct la conștiință și formează “starea de fapt a conduitei”, aceea pe care suntem mereu tentați s-a traducem în termeni ai rațiunii. Acesta estge procesul care eliberează o sumedenie de falsuri în lume, și datorită căruia, aceasta o ia razna. Iată de ce, Socrate ținea ca totul să fie transmis prin dialog, prin discuție, mijloc prin care el credea că va evita ca falsul să devină element al realității. S-a dovedit că n-a izbutit în totalitate, iar moartea sa se datorează acestui eșec pe care și l-a asumat. De la moartea lui Socrate, însă, și până în zilele noastre, falsul practic a pus stăpânire pe modul nostru de a stractura relațiile, mai ales cu realitatea obiectivă. Mai ales cu aceasta. Umberto Eco descrie cu multă precizie seria de trădări care eliberează falsul în realitate: de la gând la rostire are loc o primă “trădare” (în sensul modificării conținutului elementului comunicat); de la rostire la receptare, are loc a doua trădare, iar de la receptare la gândul nou format are loc ultima trădare. Așadar avem de-a face cu un lanț de trădări care fac ca ceea ce este gând-de-comunicat să fie modificat – de cele mai multe ori substanțial – la gândul-rezultat-din-comunicare. Chestiunea este că alături de aceste abatari care iau naștgere prin comunicare, apar și altele – poate cu mult mai grave – care se nasc din falsul mod de a percepe realitatea obiectivă. Teoriile lui Jung și Sheldrake, arată cu destul de multă precizie existența posibilităților ca falsul să fie instalat ca adevăr.
Exemplul cel mai edificator, și cel mai dureros, în același timp este modul în care acționăm asupra realității obiective. Fiecare acțiune asupra acesteia este justificată de faptul că instanțe superioare din Univers reclamă o intervenție sau alta. Ceea ce este un fals; fiecare acțiune a noastră este născută de o nevoie care se naște în interiorul nostru. Nu există structură exterioară; fie divinitate, Universul însuși, autoritate, conjunctură etc. care să impună o acțiune sau alta de modificare a unei stări din exteriorul nostru. Toate deciziile care privesc intervenția asupra unei entități sau structuri din realitatea obiectivă vin din interiorul nostru, iar afirmațiile că aceastea au fost impuse de o formă sau alta a exteriorului, nu este decât o justificare stânjenitoare, care produce multe pagube stării noastre din realitatea obiectivă.
Ar fi tare multe de discutat despre lucrul acesta, ar fi multe lucruri ce ar trebui remarcate și care au legătură directă cu acest mod de a falsifica. Sunt două motive, însă, care mă fac să fiu reținut. Primul ar fi că sunt de aceeași părere cu Socrate: lumea trebuie să ajungă la “celălalt” cât mai aproape de starea ei obiectivă. Iar al doilea este că efectele acțiunilor falsurilor pe care le eliberăm în realitatea obiectivă, nu afectează decât lumea noastră, a oamenilor. Este numai o iluzie că aceste efecte ar ajunge să aibă influențe asupra celorlalte lumi, fie ele fizice, sau eterice, astrale, ori mentale. Este și ăsta un mod prin care ne manifestem aroganța, fără a da cel mai mic semn că pricepem ce rău ne face, nouă ca structură ce umblăm teleleu prin Univers.