Chiar dacâ, sau tocmai pentru că, trăim într-o societate care face niște eforturi fără precedent să întrețină și să întețească consumul; este nevoie să medităm mult mai profund asupra dorinței. Mai ales că, pe zi ce trece, ea devine un factor eminamente exterior. Dorința ce ia naștere din activitatea interiorului, produce efecte diametral opuse dorinței care ne stăpânește în aceste momente. Fundamental, dacă aducem o dorință către originea ei, putem observa că există mijloace de a trece dincolo de acest punct. Dincolo de el se deschide un orizont care oferă un grad nesperat de libertate. Atât timp cât dorința te stăpânește și nu te poți scutura din ghearele ei, nu ai nici cum să crezi și nici cum să înțelegi această libertate, care se exprimă ca o forță ce te trece mult dincolo de spațiul extrem de strâmt al dorinței. Cele două câmpuri: cel al spațiului de dincolo de originea dorinței, și cel al orizontului care se deschide după hotarele acesteia, sunt, de fapt, unul și același; un spațiu al libertății de exprimare a spiritului aflat în legătură cu vibrațiile fundamentale ale Universului. Aceste vibrații antrenează spiritul în atingerea acelor valori care determină eternitatea. Din postura pe care orice entitate a Universului o are, aceea de a opta între timp și eternitate, aceasta din urmă, ca și timpul de altfel folosește anumiți factori de determinare. Care factori, practic sunt anulați în momentul în care atingi sinele eternității,sau sinele timpul, după cum hotărăște opțiunea ta. Însă, în teritoriul unde, nici eternitatea, nici timpul nu poate stabili valori care să exercite energii, în acest teritoriu, suntem la dispoziția dorinței, sau, mai bine zis putem fi la dispoziția acesteia. Spun că putem fi pentru acele foarte rare entități care aleg s-o evite, preferând să rămână în spațiul în care aceasta nu există. Dacă stai să te gândești, dorința este un punct în care se întâlnesc mai mulți factori, care independenți nu au cine știe ce forță, dar care, atunci când se întâlnesc și dau naștere unei dorințe, capătă energii de-a dreptul copleșitoare. Fie că vorbim de dorința interioară, fie că vorbim despre cea exterioară mecanica este asemănătoare, doar sensurile sunt de cele mai multe ori opuse; cele exterioare antrenând energii ale destructurării care merg până la desființare. Cu toate că, lângă noi se consumă exemple nenumărate, în care destructurarea desființează, în primul rând sistemul care a înfiițat-o, mai înainte de a desființa sistemele cu care este în relații; cu toate că avem aceste exemple, nu ne putem împiedica să limităm acțiunile dorinței asupra noastră. Parcă intrăm într-un soi de beție care nu poate fi vindecată decât atunci când subiectul ei, al beției, dispare cu totul. Se mare că, dorința este unul dintre elementele fundamentale care au provocat dispariția civilizațiilor. Faptul că descoperim, antropologic, etnografic, filosofic, logic, mărturii despre existența și manifestare unei anume categorii de dorință, poate argumenta o astfel de afirmație. Oricum ar fi, în adâncul conștiinței mele sunt convins de faptul că orice abatere produsă într-un parcurs are urmări decisive, pe care le antrenăm, le perfecționăm, le îmbunătățim mecanica, afirmând mereu că totul se întâmplă tocmai pentru că nu acționăm suficient asupra unei abateri. Poate că eliminarea ei ar fi o soluție. Sau poate că nu. Ce mă evervează cel mai mult este faptul că vorbim mereu de voința divinității, care ar urma să producă minuni. Doar că divinitatea este o entitate lipsită de voință. Ca și Universul, de altfel.