Sunt câteva zile bune de când trudesc să ajung la o ordine persoală, plecând de la diferențele de tratare a modului cum poți înainta către origini, fie în stilul lui Jean Klein, fie în cel al Alexandrei David-Neel. Dacă Jean Klein caută să rămână mereu la o anume distanță față de interlocutorul său, și să-l urmărească cum își dezvoltă tehnicile, metoda, instrumentele; Alexandra David-Neel, folosește punctele nodale din traiectoria parcursă de interlocutor, pentru a semnala existența unor orizonturi ce deschid spații insolite și bogate în sensuri neașteptate. La ambii gânditori, traseul spre origini se desenează cu foarte multă precizie. Uneori ești copleșit de simplitatea problematicii, și-ți spui că ar fi trebuit să te gândești singuri la lucrurile acelea, alteori, parcă ți se ia o pânză de pe o machetă din care poți să înțelegi cu ușurință Creația. Aristotel procedează la fel, și el este preocupat de a jalona o cale care să te ducă spre o origine. Doar că, spre deosebire de Klein și Neel, la stagirit originea este una pe care are ambiția s-o determine el. Probabil că ăsta a fost motivul pentru care nu prea l-a avut la stomac pe Socrate, pentru care nici nu se putea pune problema unei singure origini. Și mai ales, ca această să fie a cuiva. Abilitatea lui Socrate de a împinge spiritul partenerului de dialog până la momentul la care acesta să-și poată determina singur o origine, să plece de la ea și să devină – el, partenerul – o gândire autonomă, nu convenea stagiritului, pentru că părea că-i știrbește ceva din autoritate. Oricum ar fi, toți cei patru gânditori – fiecare cu metoda lui – au fost fascinați de tema originii. Mai ales, pentru că fiecare dintre ei a înțeles că nu există origini care să se suprapună, așa cum ți-a dori, pentru că așa ai putea să vezi cu claritate un sistem și ai să te poți orienta în el. Ei, bine, nu, originile nu se suprapun, mai mult, mai toate originile nasc origini, ceea ce face ca sistemul cu care abia ce te-ai familiarizat, să puiască, iar problema orientării să devină tot mai complexă și mai accerbă.
Sigur, că vă puteți întreba, la ce naiba să-mi folosească mie subtilitățile unor gânditori de talia celor pomeniți? Nu știu dacă îmi folosește sau nu, nu știu dacă trebuie să-mi folosească sau nu. Dar mă ajută să dau din față prostia de sistem pe care societatea modernă mi-l pune în față, și care nu face doi bani. Concepțiile zălude pe care stearpa logică binară le-a avortat peste lume, a băgat boala în noi. Ne văicărim ca loviți de streche, ne facem că plângem după staturile celor din vechime, pe care nu-i cunoaștem, nu-i înțelegem, dar îi cităm la moment; facem prevestiri sumbre despre viitor, dar continuăm să adoptăm comportamente de Vasilache și Mărioara. Între timp, lumea face ce știe ea, poți s-o vezi cum se depărtează, fără să fluture vreo batistă, fără să lacrimeze. Lasă, în schimb ici, colo, câte o origine; o!, nu cu scopul de a fi descoperită, ci pentru eventualitatea că va fi descoperită. Lumea, nici nu jelește că devenim din ce în ce mai netoți, nici nu își face iluzii că ne vom trezi. Lumea e ocupată; ea trebuie să evolueze, pentru că tot ce există în Univers este obligat să evolueze. Sensul evoluției nu se pune. Nu se pune nici problema apariției sau disparițiiei. În Univers doar Dezmărginirea și Eternitatea – ca două mătci uriașe ale unui stup ce trebuie să calce limite în fiecare clipă – puiesc de zor.
Ce se întâmplă în interior, nu mai e treaba lor.