Fără nici o rușine, marile puteri se întorc la acele vremuri în care ambițiile lor discreționare aveau asigurată exclusivitatea prezenței pe masa negocierilor. Iar cei mai mici, în funcție de șansele oferite de istorie, puteau sau nu să culeagă niscai fărâmituri de pe jos.

„Ce-am luat al meu să fie, asta e. Nu mai pot lăsa din mână, m-a costat prea mult” zice rusul.

„Ce-mi dai să te apăr?” întreabă americanul.

„Pe noi nu ne mai întreabă cineva ce vrem?” încearcă ucraineenii.

„Să nu uitați că mai suntem și noi pe aici” sare Bruxellesul.

„Nu ne-ar prinde rău să fim și noi chemați pe acolo, să ducem tava, punem aperitivele pe masă …” auzim voci de pe la noi.

Oare vom avea și de data asta baftă?

Nu m-aș baza pe astfel de iepurați smulși din jobenul hazardului, mai ales că de data asta Orban simte în sfârșit că vântul îi bate și lui în pupa, iar ambițiile sale sunt masive.