Dacă ar fi să alegem un singur cuvânt care să ne ofere o cât mai sugestivă descriere a relației dintre film și ateism, cu greu s-ar găsi unul mai bun decât paradox. Unul dintre motive, în principiu, poate fi lesne documentat: încă de la începuturile sale arta cinematografică a fost mai apropiată, atât în conținutul propriu, cât și prin caracter, credințelor religioase ale lumii decât ateismului. „Cinemaul a fost întotdeauna interesat de Dumnezeu”, spunea André Bazin în 1951 și, așa cum vom vedea în cele ce urmează, lucrurile nu s-au schimbat prea mult între timp. Filmele inspirate de narațiuni sau de teme cu conținut religios continuă să constituie un segment deloc neglijabil al ofertei marilor studiouri de producție contemporane, mai ales că ele se dovedesc a fi aducătoare de profit. Pe de altă parte, este binecunoscut faptul un număr semnificativ de cineaști, între care dintre cei mai reprezentativi îi putem aminti pe Pier Paolo Pasolini, Luis Buñuel, Roberto Rossellini, Ingmar Bergman, Woody Allen, Darren Aronofsky și Ridley Scott, sunt atei sau agnostici. Cum au reușit ei să folosească mediul cinematografiei, unul care facilitează o experiență subiectivă ce a fost comparată adesea cu cea religioasă – având la bază o detașare a spectatorului de lumea mundană, în scopul participării sale, ca martor, la construcția unei alte lumi – pentru a transmite un mesaj prin excelență asumat ca rațional și obiectiv, precum acela că „nu există Dumnezeu”?

Încep prin a observa că, practic, nu putem vorbi despre prezența unui discurs afirmativ explicit pe tema ateismului în filmele artistice. O bună parte dintre producțiile care sunt recunoscute astăzi de către atei ca „filme ateiste” sunt construite pe discursuri anti-religie, în care oferta ateismului nu este argumentată rațional, ci oferită mai degrabă ca singură opțiune viabilă (Exemple: Dogma, Saved!, There Will Be Blood, Agora).

Un aspect simptomatic vrednic de menționat aici este și felul în care sunt portretizate persoanele religioase, în special creștinii, în cinematografia seculară a ultimei jumătăți de veac. În Statele Unite, odată ce Codul lui Hays a încetat să mai producă efecte (fiind tot mai puțin influent după Al Doilea Război Mondial și abrogat definitiv în 1968), totul a devenit permis în raportarea cineaștilor față de Biserică, de slujitorii ei și de credincioși; „scutul de protecție” fusese dezactivat. Dacă înainte un cineast nu putea să trateze ireverențios o față bisericească (despre glumit, cu atât mai puțin), acum se poate ridiculiza și batjocori orice din lumea celor sfinte.

Ce a urmat dispariției Codului este tocmai instaurarea acestui discurs simptomatic, în special de la începutul anilor 90`, de care nimeni nu pare să se mai sature. Pe deoparte, omul religios, cleric sau mirean, trebuie să manifeste slăbiciuni de caracter deloc plăcute și potrivite noii societăți în care trăim, precum bigotismul, lașitatea, ipocrizia, fanatismul, insensibilitatea, incapacitatea de a judeca rațional, lipsa de înțelepciune, lăcomia, în timp ce necredinciosul, eliberat din chingile otrăvitoarei religii, găsește resurse interioare pentru a manifesta trăsături care îl fac să fie mai uman, să fie cu adevărat tolerant, înțelegător, plin de compasiune, înțelept, curajos, autentic, rațional și generos.

(Ca fapt anecdotic, am observat recent la o vizionare a unui film istoric, Troy (2004), aceeași iraționalitate a personajelor care credeau în existența unor ființe superioare, în acest caz fiind vorba de zei, care le afecta până și judecata în treburile militare; aceasta era pusă în contrast cu realismul înțelept al scepticilor sau, în orice caz, al celor care înțelegeau să nu trăiască doar din mila zeilor. Iată că același simptom este manifestat și de un film care nu are de-a face cu creștinismul, semn că disprețul contemporan al filmului față de religie nu discriminează. Poate că unii se simt mai bine știind acest lucru…)

O abordare mai detaliată a acestui tip de simptom ideologic îl găsiți într-un articol pe care l-am scris cu vreo câțiva ani în urmă, Creștinătate în filme seculare – reprezentări ideologice, așa că nu mai insist în această direcție. Tot acolo am atras atenția și asupra discursului antisistemic dintr-o mulțime de filme de larg consum, unele devenite „filme cult”, discurs care atunci când este îndreptat înspre creștinism subminează încrederea publicului în Biserică. Nu cred că există o instituție care să suferit mai multe atacuri în filmele ultimei jumătăți de secol decât Biserica.[1]

Chiar și așa, prezența simptomatică a acestor tipuri de discurs în filme nu trebuie să ne conducă la o catalogare a tuturor acestora ca „filme ateiste”. Ea doar fertilizează ideologic terenul pentru aceste producții. În realitate, se poate spune că raportat la total s-au făcut destul de puține filme în care să ne fie expus în mod direct și intenționat ateismul. E adevărat, nu puține dintre ele sunt bine realizate din punct de vedere artistic și rămân în istoria cinematografiei ca filme de referință.

Reținem acest fapt, deocamdată: ateismul se promovează pe sine în film în special prin raportarea sa la religie, prin crearea unui contrast între ceea ce ne oferă el și ceea ce ar trebui să lăsăm în urmă. Cu greu vom găsi filme care să ne descrie o concepție ateistă despre lume fără a face apel la o paradigmă antagonică (The Tree of Life este un exemplu notabil). În cinema, negarea existenței lui Dumnezeu este atașată cu precădere unui element pivotal tematic, în virtutea căruia ateismul ni se prezintă ca necesitate, tocmai pentru că orice altă perspectivă am adopta, ea va fi nu doar una amăgitoare, ci și aducătoare de nefericire și de suferință între oameni.

În episoadele următoare vom observa rolul a două astfel de elemente pivotale, ușor de recunoscut într-o mulțime de filme: problema libertății și aventura cunoașterii. Regăsim adesea aceste teme în discursurile ateiste, semn că importanța lor este privită cu toată seriozitatea atunci când se pune problema eliberării de religie și a adoptării unei perspective despre lume și viață în care nu mai este nevoie de ipoteza Dumnezeu.

[1] Nu am o statistică pentru a dovedi acest lucru, este doar impresie bazată pe propria-mi cultură cinematografică.