Oare cum vom putea numi această incapacitate a atâtor așa numiți creștini, dintre care nu lipsesc o mulțime de evanghelici, de a-l felicita pe Dan Barna pentru nașterea băiețelului său? Repetarea oligofrenică a aceleiași mantre de gen și de sex, la o postare în care un tată își exprimă mulțumirea pentru o binecuvântare, ce poate fi mai abject din partea unor apărători ai „valorilor tradiționale”?
S-a ratat un moment în care niște pretinși născuți din Dumnezeu ar fi putut recunoaște și afirma, cu liniște și decență, umanul dintr-un adversar ideologic (dacă tot e să fie considerat pe o poziție dogmatică potrivnică). Această incapacitate de a recunoaște umanul, însoțită de pretenția trăirii sub o oblăduire duhovnicească, îmi pare a fi hodoronc-tronc existențial, fără pic de reazem reazem nici în teologia, nici în umblarea creștină autentică.
Cred că nu există un potențator empatic mai eficient decât Duhul Sfânt. Abia sub călăuzirea suspinelor sale negrăite, adresate nu doar Tatălui, ci și inimilor noastre, îi simțim și îi înțelegem cu adevărat pe cei din jur, în bucurii și în dureri. El leagă, nu dezbină. El ne apropie. El ne învață iubirea, nu batjocorirea aproapelui.
Azi, constat cu tristețe că destui creștini au ratat prilejul bucuriei. Trist este că acest eșec este și unul al mărturiei.
Mergeți acum la dl. Barna și propovăduiți-i Evanghelia. Dacă va crede și se va boteza, va fi mântuit, dar dacă nu va crede și vă va trage o mamă de șut în fund, să nu vă mirați.