Ultimul vine corbul, Italo Calvino,
Editura Allfa, Bucureşti, 2015
De la început aveam un instrument util de
receptare: declaraţia autorului cu privire la maniera sa de a scrie
(„Ca metodă de lucru, folosesc desubstanţializarea. Am încercat să
desubstanţializez oameni, corpuri cereşti, oraşe…“). De unde
înţelegeam că unde scria, poate, lună trebuia să „citesc“
feminitate, în loc de apă – izvorul vieţii, în
loc de arici– demiurgul ş.a.m.d. Şi din fiecare
povestire desprindeam câte o morală. Însă treptat se insinua o
dilemă ce se voia rezolvată fiindcă disconfortul creat pulsa ca o
măsea bolnavă. De ce acest corb vine ultimul? Şi… după cine, sau ce
vine? Şi cu ce scop? E atras de cineva sau vine el, că vrea? Şi mai
departe ce se întâmplă? Şi iar citeam, şi iar reveneau întrebările
ale căror răspunsuri le-am aflat, în cele din
urmă.
Cea de-a optsprezecea povestire se numeşte chiar
Ultimul vine corbul şi îl are în centru pe băiatul de
la munte „cu faţa ca un măr“ (izbutită comparaţie! De-ţi vine să
muşti din faţa băiatului, noroc că e doar un personaj!) care
uimeşte pe toată lumea cu precizia cu care mânuieşte arma sa,
nimerind în orice ţintă. Că e peşte, con, cochilie sau pasăre,
flăcăul ocheşte fără greş, această activitate captivându-l şi
acaparându-l cu totul. Ţintă devine şi soldatul care voia să-l
nimicească şi care izbuteşte să se ascundă, timp în care băiatul e
atras de noi „victime“, ultima fiind un corb. Cum corbul nu se lasă
doborât sub nicio formă de gloanţele tânărului, soldatul – care îl
văzuse mai bine – i-l arată şi, în sfârşit, pasărea e omorâtă.
Carevasăzică, acest corb e ultima ţintă a unui îndemânatic vânător,
dar şi un simbol al răului, al morţii. Ultima vine moartea… Iar
înainte de moarte a fost războiul. Un război care te învaţă că
învinsul poate deveni învingător dacă stă la adăpostul indiferenţei
şi al luării în râs a lucrurilor serioase, că fiecare dintre noi
avem anumite avantaje pe care alţii nu le au, că sărăcia şi
umilinţa nasc ură îndreptată chiar spre propriul părinte. De
asemenea, din război înţelegi că există persoane care cer –
indirect – să fie conduse de lideri despotici pentru că ele nu pot
cuprinde cu mintea nici blândeţea, nici vorba bună. Războiul îţi
arată adevărata faţă a oamenilor, îţi dezvăluie că viaţa e „un
lucru orb şi haotic“, te sileşte să suporţi nesuferita laşitate
comună. Sărăcie, ură, teroare, nedreptate, neînţelegere,
moarte!
Pe lângă oroarea războiului, în Ultimul vine
corbul am citit despre faptul banal ridicat la rangul de
mare eveniment, despre realitatea imediată care are puterea de a
revela idei esenţiale. Un tânăr grădinar îi dăruieşte
unei tinere fete de casă diferite gâze şi alte
lighioane, stârnindu-i acesteia dezgustul
(Într-o după-amiază, Adam), o
ceată de băieţi inocenţi se joacă pe un vapor părăsit, unde
întâlnesc o fată care face parte din alt grup de copii
(Un vapor plin cu raci),
doi vecini se întâlnesc la vânătoare şi poartă o conversaţie (în
fond, pură pălăvrăgeală) a cărei banalitate ascunde mesaje profunde
(Om pe întinderea stearpă).
În loc de încheiere voi rezuma una dintre povestiri, pe
care n-am reuşit s-o descifrez, rămânănd (dacă am norocul ăsta!) ca
cineva mai ager la minte - dar care suferă de aceeaşi boală a
simbolurilor ca unul dintre personajele volumului de faţă - să mă
lumineze:
Zorii printre ramurile golaşe
Un ţăran care lucrează pământul găseşte în livada
stăpânului său o creangă ruptă de vreun hoţ pe când era „încărcată
cu fructe încă acre ca să smulgă un fruct încă acru.“ (p. 32)
Acesta e oripilat şi ameninţă hoţii „care rupeau ramurile şi pe
urmă aruncau fructul cât colo, după ce muşcau o dată din el şi îl
găseau acru.“ (p. 33) Ţăranul e practic şi superstiţios, harnic şi
sărac, acrit de prădătorii de orice fel (de la melcul care găureşte
lăptucile şi până la guvernul de neînţeles). După o noapte în care
acesta nu a mai păzit pomii, fiind atras de căldura culcuşului său,
constată cu amarnică ciudă că fusese prădat: toate fructele din
pomi erau luate. Cicălit de soţia sa care nu ştia ce s-a petrecut
şi care-l tot întreba dacă a fost un paznic bun, dacă are idee cu
cât s-or vinde fructele etc., ţăranul o bate cu parul
uşii.
