Tic!

Nu există o mai mare plăcere pe lume și, în același timp, una mai puțin mărturisită și recunoscută decât să îți așterni perna pentru dulcele somn pe o bombă cu ceas. Haideți să recunoaștem: ticăitul ei nu ne deranjează, după cum nu ne deranjează – iar acest detaliu este extrem de important – nici faptul că nu putem vedea acel ceas. De aici izvorăște acea voluptoasă renunțare la control și planificare; știi că acel ticăit nu e veșnic, că cel ce a creat bomba a programat-o să explodeze într-un moment anume, afișat pe un ecran, dar nu știi când se va întâmpla asta. Poate că va fi peste un an, peste doi, sau poate chiar în timp ce citești aceste rânduri, înainte ca genele tale ostenite după vânturarea atâtor pereți să apuce măcar a-și găsi odihna în amurg.

Nu există vise mai dulci decât cele trăite în așternutul incertitudinii cu privire la dezastrul capital ce va să vină negreșit, când nici nu...