Una din cele mai nepotrivite așteptări pe care un om le poate avea de la o operă de artă este aceea de a reproduce, prin mijloacele-i specifice, lumea așa cum este ea. Esența artei a fost dintotdeauna rearanjarea lumii, reconstrucția ei, provocarea orizonturilor realului, bricolajul de fapte, de idei și simboluri, de imagini și de simțăminte. Arta nu ne arată lumea. Cine vrea să vadă cum este lumea n-are decât să-și ia în spinare un rucsac și merinde pentru un drum lung și să o ia la pas prin lume, să cerceteze cu atenție, să documenteze și să cunoască ce e de cunoscut. Prin artă omul nu vede lumea, ci posibilitatea ca aceasta să ni se arate altfel, privită adesea din perspective imposibile în planul realului sau prin lentile cu totul diferite de cele cu care ne obișnuit. Nimic nu se crează prin artă, ci doar se reașează în moduri noi lucruri deja existente.

Într-ale teologiei – adică într-ale reflecției despre lumea lui Dumnezeu și relația ei cu veacul nostru – lucrurile se cer privite în același fel. Cine așteaptă să găsească într-o operă de artă o reproducere a dogmei celei drepte, n-are decât să aștepte mult și bine. Dreptele cumpăniri despre Dumnezeu se cer a fi găsite în Scripturi și în cărțile de teologie, iar acolo numai dacă sunt alese cu trudă, cu discernământ, cu frică și cu uimire. Rostul artelor nu este de a ne pune în lumină mărturisirea de credință, ci de a ne confrunta cu posibilitatea ca, privită din perspectiva altuia, această mărturisire să arate cu totul altfel. Astfel, da, sunt posibile unele minuni; de pildă, există iubitori ai muzicii clasice care au devenit creștini după audiția celei de-a doua simfonii a lui Gustav Mahler (Învierea – în special ultima parte) sau pasionați ai artelor plastice care au ajuns creștini după ce au intrat în contact cu picturi de-ale lui Rembrandt. Dar, în fiecare caz, acest lucru s-a întâmplat tocmai pentru că actul artistic la care au luat parte i-a confruntat pe acești oameni cu posibilitatea unei ordini diferite a lumii, din punctul de vedere al raporturilor sale cu transcendența, decât cea pe care o aveau ei în minte.

Filmul?

Nici de la un film nu e drept să ai așteptări să îți ofere ceea ce se poate găsi într-un tratat de teologie. Nu-i cere să sistematizeze adevărurile Scripturii, nu-i cere să-ți predice. Dacă astfel de lucruri cauți, nu te duce la cinema: îți pot recomanda câteva biserici bune, unde vei găsi și studii și predici folositoare. Filmul îți oferă o experiență, nu un discurs. Da, e posibil ca în urma vizionării unui film să înțelegi ce n-ai putut cuprinde citind un tratat de-al lui Karl Barth sau în Institutele reformatului. E posibil să te găsească cerul în fața neliniștii ecranului gri, la o frecvență de vreo 24 de cadre pe secundă (sau mai multe în ziua de azi). Căci filmul este idee vie, gând trăit, vis încrustat pe răbojul dorinței de a privi cât mai departe …

În timp ce filmul, ca operă de artă, este expresie a unui gând deja rostit, cel al artistului, asupra căruia nu ai nici o putere (și e bine să fie așa), experiența îți aparține în întregime. Povestea e predestinată a se desfășura, la fiecare proiecție, în același fel. Dar arta este libertate. În timp ce eroii de pe ecran vor păși pe cărările anume rânduite pentru i încă înainte de întemeierea filmului, tu poți să alegi. Poți să te lași purtat de val, poți să ieși afară din sala de cinema. Poți să ronțăi popcorn, lângă un pahar de Cola. Sau poate că îți place mai mult Fanta. Și niște bomboane, de asemenea.

Filmul propriei tale umblări prin lume rulează încă pe ecrane. Acesta e filmul de a cărui teologie ar fi bine să te îngrijești. Asupra lui e bine să faci rabat la așteptări.