Cele două recente evenimente răscolite în fel și chip prin diferite bule prea puțin ozonate – mă refer la declarația „minoră” a lui Buhnici la ceas de seară și la festivalul creștin de la Cluj – scot în evidență marea primejdie ce stă la pândă în aceste zile în spatele fiecărui gest, fie el cuvânt rostit, sughiț, prestație cultural-artistică, alunecare pe mată sau pârț: el nu mai aparține martorului ocular, „destinatarilor inițiali”, cum se mai zice prin unele bule mai sofisticate, ci devine treaba noastră, bun al întregului popor.

Nicicând gura lumii nu fu mai slobodă decât acum. Nimic nu mai poate fi ascuns în inimă ca o experiență personală, ca un câștig sau ca o lecție de viață, căci totul este val și, după cum se știe, ce e val ca valul trece, lăsând în urmă doar praf și uitare.

Câtă distribuire, câtă apă la moară pentru curioși, troli și postaci ar fi putut aduce îndrăznețele cuvinte ale unui băiețel de vreo doișpe` anișori, rostite în Templu: „Oare nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?”. Însă, pentru că nu era niciunul prin preajmă, Maria a putut să păstreze cum se cuvine aceste cuvinte în inima ei, netulburată de comentarii, de meme-uri, de distribuiri și filmulețe postate pe rețele. Alte vremuri, ce să-i faci …

Mi-e greu să cred că un profesionist în media precum Buhnici nu a știut ce face. Singura sa scuză ar putea fi alcoolul, altfel nu se poate ca el să nu știe că în zilele noastre nu mai există momente în care să poți spune orice, să pui toate cărțile pe masă. Nici la conferințe de presă, nici la petreceri, nici la piață. Nici când ești vesel, nici când ești trist. Nici după ce te-ai cherchelit, nici măcar în somn.

Vremurile off the record au apus, nu mai există așa ceva.

Este vremea în care vorbim corect, chiar dacă nu neapărat ceea ce gândim. Este vremea în care, sufocați de omniprezența dispozitivelor care înregistrează tot, zi și noapte, oamenii acumulează incorectitudinea în inimile lor, în timp ce măștile de pe fețe devin din ce în ce mai sofisticate și mai conforme mersului acestui veac.

Pe de altă parte, la un eveniment precum HeartBeats cred că ideea este taman pe dos, pentru că vorbim despre lucruri ce se presupune că ar trebuie strigate în gura mare, lumii întregi. Luați-le cum vreți, dar acestea sunt lucruri care trebuie să iasă în afară din prinosul inimii: măreția lui Dumnezeu, slava Sa, vestea bună a mântuirii, mărturisirea credinței, închinarea. Asta și-au propus cei ce au organizat evenimentul, pentru asta s-au dus cei ce și-au dorit să participe.

Nu e treaba mea să judec măsura în care cei de la HeartBeats au reușit ce și-au propus. Fapt este că în afară s-au întâmplat toate cele ce au îmbrăcat întregul eveniment în haina gâlcevii și a dezbinării. Cei ce nu au participat, bazându-se pe filmulețe și păreri, au scos la mestecat întregul eveniment în ochii bulelor, în timp ce pentru cei ce au fost acolo, hm …

Poftim de mai strânge ceva în inimă!

Atât lucrurile care nu ar trebui spuse și distribuite, cât și cele ce ar merita să fie strigate din toți rărunchii își urmează inevitabil destinul comun: ajung să fie servite pe masă la straniul festin al celor care oricât s-ar hrăni cu scandaluri rămân pe vecie cu stomacul gol …

… și despre care numai bunul Dumnezeu mai poate spune ce au adunat în inimă, dacă au adunat ceva.