Cele două recente evenimente răscolite în fel și chip prin diferite bule prea puțin ozonate – mă refer la declarația „minoră” a lui Buhnici la ceas de seară și la festivalul creștin de la Cluj – scot în evidență marea primejdie ce stă la pândă în aceste zile în spatele fiecărui gest, fie el cuvânt rostit, sughiț, prestație cultural-artistică, alunecare pe mată sau pârț: el nu mai aparține martorului ocular, „destinatarilor inițiali”, cum se mai zice prin unele bule mai sofisticate, ci devine treaba noastră, bun al întregului popor.

Nicicând gura lumii nu fu mai slobodă decât acum. Nimic nu mai poate fi ascuns în inimă ca o experiență personală, ca un câștig sau ca o lecție de viață, căci totul este val și, după cum se știe, ce e val ca valul trece, lăsând în urmă doar praf și uitare.

Câtă distribuire, câtă apă la moară pentru curioși, troli și postaci ar fi putut aduce îndrăznețele cuvin...