Atunci când Dumnezeu ne-a dat porunca iubirii aproapelui, El a legat-o nemijlocit de modul în care înțelegem să ne iubim și să avem grijă de noi înșine. Dăruim în timp ce dobândim. Semănăm în viețile altora prin încolțirea cuvintelor vieții în inimile noastre. Împărtășim celor din jurul nostru din seva propriei deveniri.

Uneori, însă, copleșiți fiind de importanța imperativului iubirii semenului, uităm de noi înșine și ignorăm faptul că nu putem dărui altora comori pe care nu le-am agonisit.

E vremea, atunci, să ne aducem aminte de cele trei daruri de mare preț pe care fiecare ni le putem face fiecare propriei ființe, pentru a fi, deopotrivă, și binecuvântați și instrumente ale binecuvântării.

Primul este verticalitatea, expresie a întâlnirii cu divinul (sau cu sacrul, cum spunea Mircea Eliade). Ea are de-a face cu dimensiunea morală a dezvoltării noastre, una tot mai importantă într-o societate ca cea de astăzi. Întâlnim, în politică, în cultură sau în diferite domenii sociale, prea mulți dintre acei „oameni fără piept” despre care C.S. Lewis vorbea odinioară, oameni care își încalcă propriile convingeri, care uită azi ce au pretins a fi ieri. Saltimbanci, circari, oameni de paie. În afara dimensiunii verticale a existenței, nu suntem altceva decât niște mâzgălituri pe o foaie, banali și inutili, nedemni nici măcar de amprentele de carbon pe care ni le măsoară acești ultimi apocaliptici din lanțul trofic al celor care vor să scape lumea de Fiară.

Apoi, surprinzător poate pentru unii, este împlinirea personală, cea pe care fiecare om o caută, pe vrute sau pe neștiute, și parcă tot mai puțini o găsesc. Atunci când ea nu este întemeiată pe dorințe egoiste, ci pe răspunsul oferit Celui ce ne-a chemat în slujba Sa, împlinirea personală devine o temelie solidă a unei bune slujiri, atât în familie, cât și în societate.

Al treilea dar este cel al vieții ca ucenicie. Fiecăruia ni se oferă privilegiul de a-și trăi viața ca pe o lecție, ca pe o pregătire pentru ceva chiar mai frumos, mai important, mai onorant. Acest dar este însă unul costisitor, căci implică disciplină personală în diverse aspecte ale vieții, o veghere asupra propriei dezvoltări și multă, multă atenție, conștientizare, reflecție. Să cauți a observa ce se întâmplă sub ochii tăi, din premeditarea cuiva sau accidental, să îți pui mintea cu rosturile mișcărilor lumii, cu valurile ce pot fi înfruntate sau, dimpotrivă, folosite pentru o mai fascinantă plutire …

Nu e floare la ureche, știu. Ar însemna să nu mai fim turiști ai propriilor noastre vieți, ci călători spre o destinație de dincolo de orizonturi. Totuși, roadele asumării acestui drum ne vor fi oferite spre desfătarea sufletelor noastre, adesea mai repede decât ne-am putea aștepta și cu numele nostru încrustat pe ele, pentru a nu fi confundate.

Oh, și să nu ne facem iluzii: fără credință nu vom putea face nici un pas.