Nu știu cum vă pare vouă acest lucru, dar pentru mine este infinit mai greu să mă gândesc la a argumenta din perspectivă calvinistă despre un Dumnezeu bun și iubitor decât la a o face răspunzând la deloc simpla întrebare multi-milenară „De ce îngăduie El atâta rău în lume?”.

Deși nu am petenția că aș putea răspunde într-un mod satisfăcător problemei existenței răului și suferinței într-un Univers creat de un Dumnezeu iubitor, măcar mi s-a dat un un reper suficient de profund pentru a mă liniști: Întruparea. Prin venirea Lui în lume, Fiul lui Dumnezeu a luat asupra Sa suferințele noastre și a avut parte de răul lumii ăsteia. Din plin, cu vârf și îndesat. Am la ce să mă gândesc, am un abis de posbilități de a explora participarea Creatorului la durerea lumii căzute sau participarea noastră în bucuria Lui.

Dar nu pot pricepe cum să vorbesc despre bunătatea și iubirea unui Dumnezeu care mi se spune că crează oameni pe bandă rulantă cu destinația IAD, pe care ar fi putut să-i mântuie, din moment ce totul ține doar de El și de alegerea Sa, dar pe care i-a ales ca să suporte veșnice chinuri.

Cum am zis la început: de o mie de ori mai greu. Dacă o teodicee imbatabilă este aproape imposibil de construit, pentru dubla predestinare calvinistă până și parcelarea terenului pentru plasarea fundației este o muncă sisifică, căci mișcătoare mai sunt nisipurile acelea…